„E o criză profundă a omului modern, care nu mai ştie de unde vine şi spre ce merge“
- Ioan Bujor
- 5 aprilie 2020, 10:06
Părinte Justin Pârvu: „Eu vreo 12 ani am purtat o cruce la bocanc. Ei bine, acolo mi-au găsit-o. La percheziție mi-au luat bocancul de la piciorul stâng, au luat crucea și au aruncat-o pe pragul ușii și au zdrobit-o cu bocancul; era o cruce sculptată în os”.
„Și mie mi-a dat de pedeapsă nouă zile la subsol. Îți dădeau câte 200 de grame de apă sărată, seara, și o bucățică de pâine de 100 de grame", spunea părintele Iustin Pârvu, un adevărat sfânt și mare duhovnic al neamului nostru românesc, care a pătimit 17 ani în temnițele comuniste.
Pe atunci, crucea era un simbol neprețuit, pe care deținuții îl ascundeau prin haine cu prețul unor aspre pedepse. Acum, nu mai este nevoie să ni se interzică propria credință, fiindcă o predăm de bunăvoie sau mai rău, o aruncăm la gunoi nesiliți de nimeni.
Deoarece nu ne mai identificăm cu ea! Am fost supuși unui proces amplu și foarte subtil de împietrire a sufletelor. Inima nu mai simte, dar creierul gândește. Tot ceea ce se înfățișează înaintea omului ca fiind greu de pătruns cu mintea, este abandonat din start. Astfel ajung oamenii să nu mai aibă rădăcini, să îi observi umblând pe stradă cu privirile stinse, cu griji apăsătoare care le inundă cutele pielii, cu stări permanente de nervozitate.
"Noi niciodată nu am ştiut să ne apărăm sufletul. Ne-am revoltat cînd nivelul material a fost sever redus, dar niciodată nu ne-am revoltat cînd sufletul nostru a început să fie atacat şi distrus", mărturisea părintele. Puțini români au înțeles că de fiecare dată când poporul este amenințat de un război, de o criză economică, de o revoluție sau de o boală, sămânța tulburărilor are în primul rând o cauză spirituală.
Credința neamului este atacată și încercată, fiindcă în ea se îmbină tot ce are mai frumos omul pe pământ. Conștiința că avem un Sens mai presus de ordinea firii umane, o Dragoste și o Nădejde biruitoare, ne schimbă din animale în fii ai lui Dumnezeu, înzestrați cu o chemare. Însă noi suntem paralizați într-un mediu haotic al relativității și al incertitudinilor. Nu știm cine suntem, așadar nu știm încotro mergem.
Ne-am pierdut misiunea pe care o avem ca neam și am ajuns ușor păcăliți de mirajele moderne. Iar seara, când se retrage fiecare în camera lui, bula iluziilor se sparge în bucățele și vidul existenței izbește cu putere. Unde izbește? Acolo unde doare singurătatea, în inimă. Indiferent de bani, de avere și de calitatea superficială a traiului actual, omul fără Dumnezeu e singur. Nimeni nu poate înlocui golul creat decât numai Dragostea însăși, adică Hristos.
Cu toate acestea, în perioada interbelică situația era cu totul alta. Generația înflorită după Primul Război Mondial, era o generație de elită. Jertfele sângeroase ale părinților și bunicilor care realizaseră " Visul României Mari" nu i-a lăsat indiferenți pe acei tineri însetați de viață și de Adevăr. Aveau conștiința neclintită în datoria sfântă pe care orice român trebuie să o nutrească pentru Dumnezeu și pentru neamul său! Strămoșii noștri trăiau în prezent, cu gândul la trecut și privirea ațintită drept înainte. Așa au învins!