Așa cum ziceam deunăzi la rubrica Jurnalul meu video, de la declanșarea Crizei Coronavirus la nivel de glob m-am tot gîndit la însemnările lăsate posterității de călugării din mânăstiri. La lumina zilei venită prin ferestrele mici sau la cea a feștilei călugării au ținut jurnale ale vremurilor de ciumă, de dezastre naturale, de războaie, de năvăliri ale barbarilor.
Slavă Domnului că azi, spre deosebire de călugării de pe vremuri, beneficiem de lumină electrică, de internet (deși între noi fie vorba dacă se întîmplă o criză de energie electrică la nivel de planetă, tot ce se scrie acum riscă să se piardă pentru totdeauna, spre deosebire de scrierile de pe vremea călugărilor, care n-au depins de electricitate), de televiziuni, de radiouri.
Călugări ai vremurilor de Coronavirus, noi, publiciștii, putem lăsa posterității, dacă omenirea va mai avea o posteritate, însemnări mult mai bine documentate decît cele păstrate prin mânăstiri. Dacă din acest punct de vedere sîntem deosebiți de călugări, în ce privește melancolia care cuprinde omul gînditor în fața spectacolului oferit de o omenire lovită, totuși, de o adiere prin raportare la ce înseamnă de-adevăratelea Apocalipsa, nu diferim de călugării cronicari de pe vremuri. În mai multe rînduri am scris că politețea, atitudinile civilizate, omenia, altruismul, solidaritatea se verifică doar în împrejurări de Criză. Nu e nici o problemă ca la urcarea în tren să lași o doamnă să treacă înaintea ta cînd sînt locuri rezervate pentru toată lumea. Problema e dacă mai ești dispus la așa ceva cînd trenul e supraaglomerat, pentru că toată lumea vrea să fugă dintr-un loc de teama unui dezastru.
M-am gîndit mai mult ca niciodată în zilele din urmă la meditația amară a lui Erich Maria Remarque din romanul său Pe frontul de Vest nimic nou, concluzie trasă din comportamentul omului așa zis civilizat în timpul Primului Război Mondial:
„La drept vorbind, omul nu e în primul rînd, decît un animal uns pe deasupra cu puţină civilizaţie, ca o felie de pîine cu untură”.
Cel puțin la nivelul statelor lumii, inclusiv la cel al statelor cu pretenții de înaltă civilizație, zicerea marelui scriitor s-a adeverit din plin o dată cu declanșarea Crizei. Conducătorii au dispus închiderea granițelor și declanșarea unei curse proprii națiunii respective pentru descoperirea unui antidot la Coronavirus.
Cum e posibil ca într-o vreme în care se vorbește peste tot de solidaritatea umană, de colaborarea între state, să nu se găsească mai multe centre de cercetare care să pună în comun descoperirile fiecăruia în materie de luptă împotriva virusului?
Recomandările noastre
