THE GUARDIAN (Marea Britanie), Cheia proiectării puterii europene nu e reforma instituţională, ci o schimbare de atitudine şi voinţa de a coopera.
Aşa cum remarca la un moment dat un lider european, Europa ar trebui să fie o superputere, nu un super-stat. Confruntată cu o Chină tot mai puternică şi mai autoritară, cu încălzirea globală şi cu provocarea inteligenţei artificiale, pentru a nu mai pomeni de agresiunea Rusiei, Orientul Mijlociu haotic şi America lui Trump, acest argument e acum mai convingător ca niciodată. Într-o lume a giganţilor trebuie să fii tu însuţi un gigant. Dacă noi, europenii, nu vom sta împreună, vom pieri separat.
Cei mai mulţi europeni sunt de acord cu această propunere simplă. De fapt, chiar este unul dintre marile lucruri pe care ei îşi doresc ca Uniunea Europeană să le facă. Dar se ridică UE la nivelul acestor aşteptări? Răspunsul nu este un simplu da sau nu. Depinde de dimensiunea puterii despre care vorbim. La negocierile comerciale, UE, care reprezintă cea mai mare şi mai bogată piaţă unică multinaţională din lume printr-un unic negociator, este deja o superputere. A încheiat cu mari economii precum Canada şi Japonia acorduri comerciale la care Marea Britanie de după Brexit nu poate decât visa.
UE este de asemenea o superputere în sfera deloc sexy dar vitală a reglementării. La fel ca Facebook sau Google. În fapt, Bruxelles-ul stabileşte standardele de intimitate pentru întregul internet (deşi nu şi pentru internetul chinezesc, acum în mare măsură separat de cel global). O carte nouă interesantă despre UE în calitate de superputere a reglementării, "The Brussels Effect" de Anu Bradford, vine cu subtitlul maliţios inductor de nostalgie "Cum cârmuieşte Uniunea Europeană lumea". Ei bine, editurile tot edituri rămân, dar undeva acolo e şi un strop de adevăr.
Recomandările noastre
