Iernile din anii ’70 ai secolului trecut şi ale primilor ani din următorul deceniu, îndeosebi în Bucureşti, au fost sărace în zăpadă.
Mi s-a întâmplat să aud oameni în tramvai sau în autobuz întrebându-se asemeni unui poet celebru: Mais où sont les neiges d’antan? (Dar unde sunt zăpezile de altădată?), evocând cumplitele ninsori şi viscole din februarie 1954, când nămeţii, în Capitală, depăşeau doi sau chiar trei metri... Aveam şi eu nostalgia unor zăpezi autentice şi sunt convins că cea mai frumoasă ninsoare din viaţă am văzut-o la Mânăstirea Polovragi în 1982, când mitropolitul de atunci al Olteniei, Nestor Vornicescu, m-a poftit să petrec o săptămână în eparhia sa cuprinzând judeţele Dolj, Gorj şi Mehedinţi.
Am plecat din Craiova cu preotul profesor Alexie Buzera şi cu şoferul chiriarhului, un om tânăr, care tocmai îşi schimbase numele din Gheorghe în Ghenadie şi a cărui călugărie mi se părea înnăscută; avea să se prăpădească la 36 de ani. Părintele Alexie Buzera, muzicolog cu o bogată bibliografie, trecut şi el la cele veşnice în urmă cu un deceniu, absolvent de Teologie şi Conservator, fusese nevoit să predea muzică în şcoli elementare din diverse comune din Oltenia timp de două decenii. Primise hirotonia în 1981, fapt care îl întinerise. Când am ajuns la Polovragi, pe întuneric, poftiţi de stareţă în biserica luminată doar de candele şi de lumânări – se slujea Vecernia –, s-a dus direct în strană şi a început să cânte împreună cu maicile.
Lăsaserăm Craiova în urmă cu două zile, oprindu-ne mai întâi la ctitoria lui Matei Basarab din Strehaia, refăcută de Sfântul Constantin Brâncoveanu, însă decăzută din rangul de mânăstire (a fost reînfiinţată în 1991) la cel de biserică de parohie. De aici, pe o vreme posacă, am plecat spre Mânăstirea Tismana, unde am rămas peste noapte. Îmi amintesc şi astăzi, după aproape 40 de ani, de maica Ierusalima, stareţa – maramureşeancă după trup –, una dintre cele mai elevate călugăriţe pe care le-am cunoscut.
Recomandările noastre
