Zilele trecute a murit, la 96 de ani, generalul Marin Dragnea, președintele Asociației Naționale a Veteranilor de Război. N-am avut relații cordiale. Ba, dimpotrivă!
Pe 2 decembrie 2011, după Ziua Națională, contrariat că într-o țară NATO se petrece așa ceva, am scris următoarele: “Am avut neşansa să-l văd din nou pe generalul Marin Dragnea, preşedinte din 1990 al Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război.
Un individ nelipsit de la astfel de ceremonii, probabil unica lui existenţă de a mai fi. N-am nimic personal cu individul, dar nu pot să uit că s-a întors în ţară în 1944 pe tancurile ruseşti cu Divizia Tudor Vladimirescu, alcătuită de sovietici din trădători şi prizonieri. Juridic, prizonierii de război care au ales să treacă de partea inamicului sunt pasibili de crimă de înaltă trădare pe timp de război. Vorbesc în ţări civilizate.
La noi, Dragnea, fosta slugă a lui Stalin, e şeful veteranilor de război. Ce ruşine!”. Ulterior mi-am temperat tonul la rugămintea unor amici militari pentru că generalul își pierduse nepotul de câțiva anișori... Un proverb latinesc spune: “De mortuis nihil nisi bene”. Adică, „Despre morți numai de bine”. Am înțeles mesajele de condoleanțe ale conducerii Armatei pentru că erau, la urma urmei, instițiulonale, se refereau la șeful veteranilor.
Dar când au apărut exagerările gen “erou”, „a luptat din prima zi și până ultima”...Așa că o luăm medotic. Deși spațiul e restrâns. În anul 1942, Marin Dragnea a fost înaintat la gradul de sergent TR, fiind luat prizonier de către sovietici (unii zic că s-a predat, dar acest amănunt nici nu mai contează). S-a alăturat Diviziei Tudor Vladimirescu, formată în URSS din prizonieri români.
Pe 15 noiembrie 1943, în uniformă sovietică, Dragnea depune un alt jurământ de credință (Ordinul de zi nr. 1 dat de colonelul Cambrea) din care spicuim: “Jur să lupt pentru o prietenie trainică între România şi Uniunea Sovietică, care mi-a dat putinţa să lupt cu arma în mână pentru distrugerea duşmanului comun – Germania Hitleristă. Jur să păstrez cu sfinţenie frăţia de arme cu Armata Roşie”.
Conform Codului de Justiţie Militară, art. 498-499 şi 501, valabil din 1939, voluntarii români constituiţi în divizia "Tudor Vladimirescu" se găseau în situaţia de trădare de ţară şi urmau să fie executaţi de autorităţile militare române în caz de capturare. Pe 21 august 1944, Divizia Tudor Vladimirescu urma să atace Iașul, dar Istoria a vrut altfel.
Recomandările noastre
