Îl știu pe nea Costică Pleșu din toamnă, de când s-a aciuat pe lângă blocul meu dintre Obor și Lizeanu

Șade toată ziua pe un fel de țeavă de aerisire din care ies aburi calzi. Să-și încălzească șalele că, la 66 de ani ai lui, abia se mai îndoaie din spinare. E de loc din Călărași și a fost, la viața lui, zugrav și zidar. De doi ani a ajuns în stradă. Nu cerșește. Dar, dacă treci pe lângă el, se uită la tine și-ți urează, moale: „Sănătate...”. Îi mai dau, din când în când, câte un leu, doi. Îi mai dau și alții. I-am luat și mezel cu franzelă, dar nu prea mai vrea, că-l strică la stomac. Azi, când l-am întrebat ce vrea să mănânce, mi-a zis că ciorbă de burtă, că n-a mai mâncat de doi ani. I-am luat de la Mega o conservă. Avea lacrimi în ochi. Nu știu dacă de la frig sau de la emoție.

Pentru statul român nu are identitate

Nea Costică doarme pe unde apucă, dar mai adesea la o babă care-l găzduiește și, care cred eu, îl și „vămuiește” de bănuții primiți de la oamenii miloși.

A fost căsătorit, da’ l-a lăsat nevasta acu’ șase ani. El zice că a plecat cu altul și l-a dat afară din casă. Adevărul doar el îl știe. Are un băiat care lucrează în Anglia și o fată care muncește în Spania. Au uitat de el. Nu-l ajută. „M-a lăsat femeia pentru altu’... De mai bine de șase ani... Am mai stat la Călărași, la sor’mea, da’ a trebuit să plec și d-acolo... N-am pensie, n-am nimic!”, se jeluiește bătrînul om al străzii.

Povestește că-l știu toți polițiștii, dar nimeni nu-l ajută să-și scoată măcar Cartea de Identitate: „Nu-mi scot certificatul de naștere, că n-am buletin. Și fără buletin, nu pot să fac dosar de pensie, că n-am CNP. Nici măcar unu’ temporar nu mi-au făcut, că n-am domiciliu’. Așa mi-au zis...”.

La adăposturile municipalității nu vrea să se ducă: „E boschetăreală mare! Se droghează, trag din pungă... Nu merg io acolo. Or fi condiții, da’ mă fură ăilalți boschetari, de mă lasă fără cămașa de pe mine”. Ieri, avea două cămăși pe el, o flanea și o geacă. Toate de la locatarii din blocurile din jur.

„Nuca” de pe nas

Cât am stat cu el de vorbă, vreo două ceasuri – că greu i-am scos vorbele din gură – a primit de la lume cam 25 de lei. „Mă mai ajută lumea cât de cât, să le dea Dumnezeu sănătate...”, mai că-l ia plânsul pe moșul care se zgribulește pe țeava aia încălzită. Imaginea e una de Hollywood. Tarantino ar fi gelos și-ar plăti gras pentru o poză cu nea Costică Pleșu.

La nas, pe nara stângă are o gălmă, un fel de neg, cam cât o minge de ping-pong. Cât o nucă. Povestește, cu cuvinte puține, și rar, ca oamenii bătrâni, că a avut un accident pe vremea lui Ceaușescu: „Mi-a dat cu țeavă de la o schelă în cap, de atunci am buba...”. Așa o fi. La mâna stângă nu mai are decât arătătorul și degetul mare. Ălelalte trei i le-a tăiat o drujbă când avea 16 ani. „Nu mai vreu să povestesc, că doare viața mea...”, plânge moșul. Oftează: „Nu mă mai faceți să-mi aduc aminte, că mă ia de cap...”.

Nea Costică e un boschetar bătrân norocos. Nu-i bolnav. Când să plec, zice că ar bea o tărie, dar că nu-i bețiv. Că i-au înghețat de frig alea două degete. Îi iau mâine.