Densitatea de sărbători ne-a făcut să uităm o dată importantă. România împlinește o cifră rotundă, dar și foarte importantă: 100 de ani de la primele alegeri parlamentare din România Mare.
Merită apreciat efortul Autorității Electorale Permanente care a elaborat, alături de Arhivele Naționale ale României, un excelent volum de 735 de pagini, elaborat de Alexandru Radu și Camelia Runceanu. Un volum care dezvăluie începuturile adolescentine ale democrației române. După Marea Unire din 1918, prin Decretul-lege din 16 noiembrie 1918, se stabilea:
„Toţi cetăţenii români majori vor alege prin vot obştesc obligatoriu, egal, direct şi secret, şi pe baza reprezentării proporţionale un număr de deputaţi proporţional cu populaţia“.
Aveau drept de vot bărbaţii de la 21 de ani în sus pentru Cameră şi cei peste 40 de ani pentru Senat. Nu aveau drept de vot femeile, militarii şi magistraţii. Legiferarea votului universal a modificat substanţial modul de desfăşurare a vieţii politice. Înainte de război, campaniile electorale se desfăşurau exclusiv în oraşe, ţărănimea votând în Colegiul al III-lea, prin delegaţi. Un candidat îşi putea vizita efectiv toţi alegătorii din circumscripţia sa, în număr de câteva sute. Rezultatul votului era dinainte ştiut, deoarece guvernul care „făcea alegerile“ ieşea întotdeauna câştigător.
După acordarea votului universal, numărul alegătorilor a ajuns la câteva milioane, un candidat fiind ales de 50 000 de cetăţeni, în majoritate ţărani, care reprezentau atunci 80% din populaţie. Lupta electorală din perioada interbelică s-a mutat de la oraş la sate, candidaţii fiind nevoiţi să facă turnee electorale lungi, să ţină zilnic câte 10-15 discursuri şi să viziteze câte trei-patru sate. În aceste condiţii, partidul aflat la putere nu se mai bizuia numai pe aparatul de stat, ci trebuia să desfăşoare o campanie electorală intensă şi plină de promisiuni. Clasa politică a dat prea puţină atenţie educaţiei electoratului, urmărind doar interesele propriilor partide. Principala „armă“ utilizată a fost demagogia, promisiunile fără acoperire fiind uitate imediat după alegeri.
O altă caracteristică a luptei electorale a fost denigrarea adversarilor politici, prezentaţi în cele mai sumbre culori, calificaţi drept hoţi, bandiţi, criminali, asasini etc. Evident că în faţa unui astfel de spectacol, cetăţenii rămâneau descumpăniţi, după cum scria reputatul istoric Ioan Scurtu. Cum prezentarea la vot era obligatorie, în caz de absenţă fiind prevăzute amenzi drastice, mulţi cetăţeni puneau stampila pe lista numărul 1, care de regulă era aceea a partidului aflat la putere. Astfel se constituia o „zestre guvernamentală“, care, după unii istorici, ajungea până la 30% din totalul voturilor.
În perioada interbelică s-a menţinut sistemul introdus de Carol I, care stabilea că, odată cu formarea unui nou guvern, să fie dizolvat parlamentul şi să se organizeze alegeri. Guvernul înlocuia administraţia locală cu fruntaşi ai partidului de la putere, care se angajau în campania electorală pentru a asigura victoria. A rămas celebră remarca lui P.P. Carp: „Maiestate, daţi-mi guvernul şi vă dau parlamentul“. Aşa se face că, de-a lungul întregii istorii a alegerilor din România, doar în 1937 guvernul nu a reuşit să câştige alegerile pe care le-a organizat!
Cu mâna pe inimă cred că nimic din punct de vedere politic nu s-a schimbat în România de acum 100 de ani!
Recomandările noastre
