Un nou val de filme SF in care rase de extraterestri colonizeaza Pamantul matura ecranele.
In „The Invasion”, oamenii virusati dobandesc peste noapte un cinism eficient si pot fi recunoscuti dupa atitudinea lor placida. In „I am legend”, ultimul om dintr-un New York pustiit strabate cu masina strazile orasului, vanandu-si semenii infestati ce se ascund in caverne. Nu intamplator, secventele de inceput, o goana haotica pe strazile unui spatiu urban reluat in posesie de vegetatie si de animale salbatice, sunt filmate ca intr-un joc pe calculator gen „Need for Speed”, in care utilizatorul controleaza acceleratia, dar nu suporta fizic consecintele brutale ale ciocnirii de zid. In ambele productii se cauta antidotul si, bineinteles, el e gasit si folosit in ultima clipa.
Sa ne permitem insa luxul de a tine schimbatorul de viteze in punctul mort. Sa cugetam un pic. De ce apasam doar pedala de acceleratie? Viata nu a devenit inca un joc pe calculator, trupul nostru nu e o simpla interfata.
Omul viitorului e un comis-voiajor descurcaret. Are un rand de chei pentru fiecare usa si sta cu noi la masa. Nu apuci sa tai felia de paine, ca el a si mancat-o. E foarte grabit si stie al naibii de multe, daca nu chiar totul. Nu are loc de sentimente printre atatea depresii, nu isi face visuri, ci planuri concrete de actiune.
De aceea e filmul SF in criza: teritoriul imaginarului s-a ingustat considerabil - ca in versul lui Nichita Stanescu, „Tristetea mea aude nenascutii caini pe nenascutii oameni cum ii latra” -, deci la ce bun sa mai intuiesti ceea ce deja e pe cale sa se petreaca?
Cand veti vedea aceste filme, nu va grabiti sa considerati fictiune ceea ce este, de fapt, anticipatie. Respectivii „aliens” nu vin de departe, ci de foarte aproape, virusul ni-l inoculam singuri in doze zilnice, iar antidotul, ca intotdeauna, se gaseste in acelasi loc ca si otrava: in noi.
Ca si omul antic, care privea spre cer cu teama de zei, cel modern o face ingrozit de o posibila contraofensiva a necunoscutului. Din pacate, imperiul acestuia a fost in mare parte cucerit, iar invadatorii de aiurea, care se lasa in continuare asteptati, nu ne-ar putea face mai mult rau decat ne facem singuri. Asa ca poate ar trebui sa ne uitam la cer nu ca la ultimul portal ramas intredeschis intre lumi, ci sa-l privim pur si simplu, fara nicio asteptare, ca pe un tablou ce se picteaza singur (articolul dezvoltat poate fi citit pe blogul autorului).
www.adriangeorgescu.ro
Recomandările noastre
