Protestul profesorilor din Capitală a readus în atenţie problema mobilizării sindicale a angajatului român. 15.000 de oameni şi-au revendicat ieri drepturile salariale, manifestând împotriva deciziei Guvernului de a ataca la Curtea Constituţională legea de majorare a veniturilor din educaţie cu 50%.

Pe lângă criza din învăţământ, protestul profesorilor repune pe tapet vechea întrebare postdecembristă : când şi cum se mobilizează românii? Statisticile oficiale ne oferă răspunsul scurt: rar şi neorganizat. Banii par să fie singura motivaţie a românilor de a ieşi în stradă.

În România, sindicalismul nu inspiră aproape pe nimeni. Greva, arma cea mai eficientă aflată la îndemâna cetăţenilor care-şi revendică drepturile economice şi sociale, este un cuvânt cu rezonanţă redusă în spaţiul public postdecembrist. Cifrele o arată sec: 338 de greve s-au desfăşurat în România din 1992 până în 2007, conform evaluărilor Institutului Naţional de Statistică şi ale Organizaţiei Mondiale a Muncii. Pentru o privire comparativă, în Polonia perioadei 1992-2007 s-au desfăşurat nu mai puţin de 17.131 de mişcări de protest de acest gen. Victoria comunismului pare totală, din moment ce pacea socială visată de statul totalitar pare să-şi fi găsit împlinirea în România postdecembristă. Conflictul de clasă dintre muncă şi capital s-a stins în apele tulburi ale tranziţiei, perforat de interesele politice ale liderilor sindicali, dar şi de psihologia inertă a muncitorului român.

Viaţa înainte şi după Cozma

Înainte ca figura lui Miron Cozma să viruseze aproape iremediabil mişcarea sindicală autohtonă, Valea Jiului fusese expresia cea mai clară a revendicării muncitoreşti. Anul 1977 este emblematic în acest sens, peste 35.000 de mineri refuzând atunci să mai intre în mină ca semn de protest împotriva adoptării Legii 3/1977 (care statua o serie de măsuri draconice pentru cei care lucrau în exploatările din Vale). 10 ani mai avea să aştepte România până la următoarea grevă cu rezonanţă, cea din 1987, de la Braşov. S-ar zice că muncitorii români au intrat în postcomunism având la îndemână un minim exerciţiu al contestării. Noua democraţie se baza nu doar pe munca lor, ci şi pe capacitatea sindicatelor de a creea coeziuni sociale.

Manevre de partid

Revendicarea drepturilor prin grevă a fost după 1989 mai degrabă paravanul intereselor politice. Gestionarii României democratice au simţit rapid potenţialul sindicatelor, adesea folosite ca arme împotriva adversarilor politici. “Politizarea” organizaţiilor muncitorilor a omorât din faşă normalitatea sindicalismului autohton. Oamenii au înţeles că a face grevă înseamnă să ocupi garnituri întregi de tren, să mergi la Bucureşti şi să arunci cu pietre sau să dai cu bâta. Acţiunile minerilor de la începutul anilor ’90 au conturat chipul hidos al sindicalismului, personificat de Miron Cozma. « Nu ne vindem ţara » a început să fie sloganul preferat al muncitorului român în faţa privatizării. Iar lideri sindicali perfect respectabili au « simţit » oportunitatea politică, sărind în barca partidelor. Miron Mitrea (fost preşedinte al CNSLR-Frăţia) sau Victor Ciorbea sunt doar două exemple, cele mai cunoscute. De altfel, cazuri recente demonstrează apetenţa sindicaliştilor pentru funcţia politică. Înainte de alegerile din 2000, liderii CNSLR-Frăţia au semnat un protocol de colaborare cu PDSR (actualul PSD), obţinând trei locuri în Parlament. Patru ani mai târziu, Blocul Naţional Sindical se « vindea » PRM-ului pentru cinci locuri eligibile. Nu era, desigur, prima alianţă de acest fel. BNS-ul fusese în barca Convenţiei Democrate la alegerile din 1992, dar şi în cea a Partidului Democrat la scrutinul din 1996.

Când face românul grevă

Statisticile puse la dispoziţie de Institutul Naţional de Statistică sunt cât se poate de grăitoare. De cele mai multe ori grevele sunt doar expresia unor revendicări strict economice. Simplu spus, românii protestează doar atunci când îi « arde » direct. Survolând motivele care au stat la baza grevelor postdecembriste, aflăm că din 1992, când 34% din proteste au avut la bază solicitări salariale, până în 2005, când 60% din mişcări au reclamat salarizarea proastă, problema banilor a alimentat continuu motorul sindical autohton. Chestiuni precum organizarea muncii, condiţiile tehnice sau drepturile sociale au fost în permanenţă secundare pe agenda grevelor din România. Normele şi programul de muncă? 1,6% din grevele anului 2005 (cel mai recent pentru care există statistici oficiale) le-au inclus pe agendă! Zile libere sau plata orelor suplimentare? 5% din grevele lui 2005 le-au pus în discuţie! Protecţie socială ? Nicio grevă din 2005 n-a vorbit această limbă! Toate acestea în condiţiile în care, de exemplu, în anul de referinţă s-au produs peste 5000 de accidente în muncă, din care 10% au fost fatale.

Banul te ridică, banul te dărâmă

Dimensiunea socială a muncii pare cu totul absentă din ierarhia valorilor care animă salariatul român să se ducă la serviciu. Banii sunt ceea ce motivează şi deprimă totodată angajatul mediu statistic. Greva se justifică doar ca semnal ultim al nemulţumirii produse de o salarizare necorespunzătoare. Şi în rarele momente în care revendicările conţin şi altceva decât obişnuitul « mai mulţi bani », cei mai mulţi dintre cei implicaţi în proteste nu prea ştiu despre ce este vorba. Conflictele de muncă sunt în România coerente doar pe hârtie. De cele mai multe ori, greviştii nici măcar nu prea ştiu ce anume revendică. Cert este că sunt din ce în ce mai puţini. O arată, din nou, statisticile. Într-o Românie care şi-a diminuat constant în ultimul deceniu numărul populaţiei ocupate în muncă (de la 11 milioane în 1997 la 8.5 milioane în 2008), potenţialii grevişti au dispărut aproape cu totul. Mediile în care lucrează astăzi românii sunt puţin permeabile pentru sindicalismul de masă. În condiţiile în care procente importante din forţa de muncă sunt de găsit în agricultură şi microîntreprinderi, « felia » disponibilă pentru mişcările sindicale este tot mai mică.

VIAŢA SINDICALĂ ÎN ALTĂ PARTE

Decăderea grevelor în America

Sindicalismul mondial nu se simte nici el prea bine. Statele Unite, ţara care a născut marile mituri protestatare ale istoriei recente, se confruntă de 25 de ani cu scăderi constante ale numărului de angajaţi implicaţi sindical. La nivel naţional, aproximativ 12% din salariaţi sunt afiliaţi unei mişcări de gen. Spre comparaţie, în urmă cu 50 de ani, peste 35% din angajaţii americani aveau carnet de sindicalist.

Moartea spălătorului de bani al Mafiei

Lovitura de graţie pare să fi fost dată după ce, spre sfârşitul anilor ’50, tot mai multe organizaţii sindicale au fost deconspirate ca activând în domeniul crimei organizate. Poate cel mai faimos caz de acest gen are în centru figura lui Jimmy Hoffa. În 1975, liderul celui mai puternic sindicat din SUA, cel al camionagiilor (« Teamsters ») a dispărut în mod misterios. Legenda croită în său spune că ar fi fost ucis de Mafie. Între 1960 şi 1970, Hoffa devenise unul dintre cei mai influenţi oameni din Statel Unite. Hoffa a fost graţiat de o condamnare de 13 ani de închisoare, pentru spălarea banilor Mafiei italo-americane. Poliţia federală americană l-a căutat ani în şir, mai abitir decât organele româneşti pe Elodia. Cadavrul său nu a fost descoperit niciodată, Hoffa fiind declarat mort abia în 1983.