Mircea Cărtărescu: "Se ştie de mult că excelenţa literară nu este singurul motor în stare să propulseze un autor către Nobel".

Încep acest articol când mai este doar o oră şi jumătate până la decernarea, la Stockholm, a Premiului Nobel pentru Literatură.

Sper că, în clipa în care citiţi rândurile acestea, vă bucuraţi deja că el a fost primit de cineva venit din România. Ar fi un fel de reparaţie a soartei pentru pierderea recentă a lui George Emil Palade, singurul român care-a primit vreodată acest premiu. Şi, într-adevăr, între toţi scriitorii proveniţi din România, Herta Müller are şi anul acesta şanse reale, cel puţin e citată printre favoriţi de mai toate marile cotidiene suedeze. În afara ei, singurul autor român care mai are şanse reale este Norman Manea.

Bineînţeles că evaluarea şanselor se face în cazul acestui premiu suprem într-un mod foarte pragmatic. Se ştie de mult că excelenţa literară nu este singurul motor în stare să propulseze un autor către Nobel. Destui dintre cei mai mari scriitori ai lumii sunt absenţi de pe lista câştigătorilor, e de-ajuns să cităm marii clasici ai modernităţii: Joyce, Proust, Musil, Kafka, Virginia Woolf, Borges... În schimb, un cititor de azi, chiar destul de versat în ale literaturii, n-ar mai recunoaşte vreo treime din numele laureaţilor de o sută de ani încoace. Cel mai propriu cuvânt care defineşte, de fapt, situaţia Nobelului pentru literatură este „loterie“.

O loterie cu scriitori de notorietate, adică, estimez eu, cu vreo mie de autori din toată lumea care „candidează“ în fiecare an. Dintre aceştia, poate o sută au ceea ce am numit „şanse reale“. Numesc aşa un pachet de criterii obiective şi subiective în stare să restrângă numărul la - se pare - ultimii şase. Militantismul de un fel sau altul, mai ales cel politic, şi mai ales de stânga, anticapitalist, antiamerican etc. pare să fie, pe lângă calitatea literară, un criteriu de mare importanţă. Dar e posibil să fie avute în vedere şi altele. Zonele geografice par să fie alese prin rotaţie, de asemenea sexul autorului.

Vârsta e, prin forţa lucrurilor, determinantă: rareori a luat acest premiu un autor sub şaizeci, ba chiar sub şaptezeci de ani. Notorietatea joacă şi ea un rol, chiar dacă unul ambiguu: Comitetul Nobel pare să prefere autorii cu o reputaţie aşezată, dar nu exagerată. Nu se prea găsesc printre laureaţi vedete mediatice sau autori comerciali, de pildă. Dan Brown câştigă, probabil, cât zeci de nobelizaţi la un loc, dar nu va primi Nobelul niciodată. Deloc de dispreţuit mai e şi criteriul traducerii operei unui autor în limbile de circulaţie, dar şi în suedeză.

În mod ciudat, chiar cunoscând aceste criterii, e foarte greu să prevezi câştigătorul final, care pare să fie, până la urmă, un favorit al zeilor asemenea câştigătorilor la ruletă, un norocos pur şi simplu. E o mare cinste pentru un scriitor să fie considerat demn de Premiul Nobel, dar să-l ia cu adevărat ţine de şansă.

Provenind dintr-o cultură mică şi fiind traduşi doar sporadic, scriitorii români n-au prea avut şanse reale la Nobel. Iar când au avut, forţe politice potrivnice le-au împiedicat candidatura. Dintre toţi, Blaga, Rebreanu, Sorescu şi Nichita Stănescu ar fi trecut pe lângă premiu, dacă nu sunt doar legende.

Cum propunerile de candidaturi nu sunt relevante (aproape oricine din zona culturală şi orice instituţie academică poate propune una), şi cum numele finaliştilor („cei şase“) nu e făcut niciodată public de către Comitetul Nobel, totul rămâne în zona speculaţiei. Demni de un Nobel, alături de cei numiţi mai sus, mi se par şi Arghezi, cel mai mare scriitor al modernităţii noastre, şi, desigur, Sadoveanu. Dintre scriitorii români contemporani, cred că merită Premiul Nobel, fără să aibă şanse reale să-l ia vreodată (să dea Dumnezeu să mă-nşel), prozatorul Mircea Horia Simionescu şi poetul Mircea Ivănescu. Mai multe şanse pe viitor au mai cunoscuţii Paul Goma şi Ana Blandiana.

Incluzându-i pe Norman Manea şi Herta Müller, care sunt în mijlocul competiţiei, cam aici se închide, după părerea mea, micul club al nobelizabililor români (sau proveniţi din România), cu sau fără şanse reale. Rareori veţi întâlni vehiculat în presă - sau doar de la om la om - vreun alt nume decât al lor.

Oricare dintre ei va lua acest premiu, şansele celorlalţi de a-l mai primi se reduc, tragic aş spune, aproape la zero. E greu de crezut că o cultură mică deja laureată va primi şi al doilea premiu înainte de cel puţin două decenii. Dar oricine-l va lua, deşi va fi al lui şi numai al lui, va răsfrânge lumina acestui premiu de uriaş prestigiu şi peste colegii şi compatrioţii săi. Nu ca vulgară „mândrie naţională“, ca satisfacere a orgoliului de a fi români, ci ca jalon imediat vizibil al unei culturi, al unei limbi şi-al unei literaturi care merită cu prisosinţă să ajungă, chiar şi pentru un singur an, în centrul atenţiei generale.