Profesorul Irinel Popescu, pionierul transplantului de ficat în România, spune că, în mâna chirurgului, bisturiul poate "tăia" la fel de bine şi în administraţie.

EVZ: Câte transplanturi de ficat aţi efectuat? Irinel Popescu: Peste 150 de transplanturi, din 2000 până în 2008.

Este mult, este puţin? Este puţin faţă de ceea ce ne-am propus, în acest interval. În plus, este un număr mic şi dacă privim la ceea ce se întâmplă în străinătate, la numeroasele programe internaţionale care se desfăşoară la alţii.

Câte solicitări sunt? Până în momentul de faţă, sunt înscrişi aproximativ 300 de bolnavi care necesită o astfel de intervenţie. Anual, nu am putut efectua mai mult de 25-30 de transplanturi. Şi nu din cauza lipsei banilor. Pentru anul în curs, am primit de la Ministerul Sănătăţii fonduri pentru un număr de 30 de transplanturi. Pe care l-am şi depăşit, de altfel.

Care este starea sistemului sanitar? Este precară în majoritatea spitalelor! Şi poate fi considerată o mare neîmplinire a echipelor guvernamentale care s-au succedat în aceşti ultimi patru ani. Nu s-a ajuns la o manieră profesionistă de manageriat a spitalelor, în care să fie evaluate exact costurile activităţii.

Dar pacienţii ce vină au? Aici voiam să ajung. Pacienţii ar trebui să ştie din timp ce procentaj din tratament li se poate asigura gratuit într-un spital, pentru a cunoaşte cât trebuie să mai acopere ori ei, ori sistemele de asigurări private. În acest fel, bolnavii ar putea primi acelaşi tratament ca în orice ţară din lume.

Ceva este bine ascuns aici. Exact! Nici un politician nu va avea curajul să spună populaţiei că sistemul sanitar, în situaţia în care este acum, nu poate asigura plata integrală a tratamentului şi că - în unele cazuri - este nevoie ca pacientul să vină cu bani de acasă ca să fie sigur că se va face bine. Acel politician care ar recunoaşte situaţia aşa cum este ar pierde voturi. Pe de altă parte, costurile suplimentare vin să înlocuiască bine-cunoscutele „plăţi tăcute“...

Care este bugetul pentru sănătatea unui român, anual? Cheltuielile sunt undeva sub 500 de euro pe locuitor. În ţările dezvoltate, sunt alocaţi 2.000-3.000 de euro anual, ba chiar mai mult. Vezi în Franţa, Germania, Olanda, Danemarca... Diferenţa se vede cel mai clar în acoperirea preţurilor la unele medicamente. La noi se vine de acasă cu această diferenţă.

Cum îmbinaţi medicina cu politica? După cum bine ştiţi, în medicină trebuie să pui în aplicare ceea ce spui. Dar trebuie să ai şi cu ce. Mă refer la condiţii. Or, condiţiile din sănătate sunt la mâna politicului. De aceea, mulţi medici au optat şi pentru o carieră politică: profesorul Sorin Oprescu, care acum este primarul general al Capitalei, profesorul Mircea Cinteză, şef al clinicii de cardiologie de la Spitalul Universitar, este şi senator, dar şi la catedră, profesorul Dan Sabău - chirurg şi senator.

Cum se împacă bisturiul cu administraţia? În general vorbind, au fost medici prim-miniştri, şefi de stat. Revenind la chirurgii din administraţie, pot spune că ei aduc atitudinea optimistă şi pozitivă, care conduce la decizii rapide, dar şi cu efecte benefice pentru cetăţeni.

Ce aţi face dacă aţi fi ministrul sănătăţii? Pentru că am o anume experienţă în administraţia sanitară, cred că ar trebui continuate nişte lucruri bune deja începute şi demararea altora, care îşi aşteaptă de ani buni rândul. N-aş schimba orice, oricând şi oricum, doar de dragul de a face - şi eu - o nouă reformă. Din păcate, în legislatura actuală, Ministerul Sănătăţii mai mult a vorbit decât a făcut. Să te angajezi că vei construi 35 de noi spitale sigur aduce a glumă.

Care este boala comună a parlamentarilor? Ar fi chiar mai multe ! Dar, dintre toate, se pare că votul uninominal le provoacă cea mai mare suferinţă. Mai ales că, după alegeri, dacă vor câştiga, se vor simţi mult mai obligaţi faţă de electoratul care i-a votat pe fiecare în parte. O neimplicare postelectorală i-ar face să fie arătaţi cu degetul mult mai des..

SPRIJIN

„Eu l-am operat, Dumnezeu l-a vindecat“

EVZ: În ce ar consta ajutorul divin, dacă este vorba de actul medical? Irinel Popescu: Vedeţi, chiar la stadiul la care a ajuns chirurgia în prezent, vestitele vorbe ale lui Ambroise Pare, marele chirurg francez din sec. al XVI-lea, care spunea că „Eu l-am operat, Dumnezeu l-a vindecat!“, sunt încă de actualitate. Am putea spune chiar că divinitatea intervine chiar şi în timpul intervenţiilor chirurgicale, de multe ori. Oricum, în ceea ce priveşte evoluţia postoperatorie a bolnavului, Dumnezeu are un cuvânt foarte greu de spus. Pentru că există situaţii în care aceeaşi operaţie, efectuată în aceleaşi condiţii, la un bolnav dă rezultate foarte bune, în timp ce la altul - nu. 

Este cazul să ne bazăm pe intervenţia divină? Până atunci, e bine totuşi să nu punem în seama lui Dumnezeu tot ce se întâmplă, pentru că am putea cădea într-o extremă periculoasă. Ca medici, am putea atribui complicaţii postoperatorii, care sunt clar imputabile actului chirurgical, ce ar fi trebuit făcut mai bine sau în alt fel. De aceea, aici ar fi o exagerare periculoasă, cu consecinţe incalculabile. Pe de altă parte însă, există şi operaţii care, deşi efectuate în condiţiile cele mai bune, pot avea rezultate nefavorabile. Nu de puţine ori ne întrebăm de ce şi de unde apar aceste rezultate. Există un destin al oamenilor, aşa cum există şi un destin al chirurgilor, strâns legat de cel al bolnavilor, pentru că ei sunt strâns legaţi afectiv de pacienţi.

Ce simte un medic atunci când îi moare un pacient? Apare un sentiment teribil de frustrare, chiar şi în condiţiile în care chirurgul respectiv este unul cu experienţă, salvând multe vieţi. Nemulţumirea interioară, dublată de o autoanaliză pentru cazul pierdut, detaliile eşecului. Un moment foarte greu de depăşit de către oricare medic, nu doar de către chirurg.

Ce „reţetă“ aţi prescrie românilor, pentru viitorul apropiat? Ar fi bine ca şi românii să evolueze la fel de repede pe cât evoluează România. Dar încă mai avem unele mentalităţi de Ev Mediu. Decesul caprei vecinului este o dorinţă care ne bucură şi acum, în mileniul al III-lea. Numai că, acceptând cu seninătate şi chiar satisfacţie să punem „tălpi“ celor care vor să facă totuşi ceva constructiv - mai ales în Sănătate -, ne facem rău nouă înşine! De aceea, evoluăm mult mai încet decât ne-am fi dorit-o.

PROFESORUL

„Abandonul şcolar afectează şi învăţământul universitar“

EVZ: Sunteţi şi cadru didactic. Cu educaţia cum stăm? Irinel Popescu: Singurul domeniu în care ţara noastră poate investi cu cele mai multe şanse de reuşită este educaţia. Ca atare, dacă toată populaţia României ar fi cuprinsă într-un proiect educaţional, aş putea spune că ne apropiem de normalitate. Dacă la învăţământul superior se constată o creştere a calităţii, în zona celui preuniversitar există încă un procentaj destul de mare al abandonului şcolar. Această problemă afectează şi învăţământul universitar, mai mult sau mai puţin direct.

Avem aproape un milion de studenţi. Nu e prea greu să-i învăţăm carte pe toţi? Cred că este o cifră mult prea mare, din punct de vedere statistic. Chiar dacă nivelul actului educaţional şi cel al pregătirii studenţilor sunt în creştere, nu trebuie să uităm că şi aici mai sunt unii care amână sau repetă anul. În plus, nu toate universităţile corespund exigenţelor actuale. Ca şi când n-ar fi de-ajuns, cadre didactice tinere vedem din ce în ce mai rar prin facultăţi, din cauza salarizării din domeniu.

Sunteţi în Comisia de învăţământ a Senatului. Ce aţi mai constatat? Împreună cu domnul Aurel Pisoţchi, membru şi el în comisie, am elaborat o mică monografie a învăţământului universitar, care se cheamă „O strategie pentru viitor - evaluarea instituţiilor de învăţământ superior“ şi care pleacă de la nişte constatări nu tocmai plăcute. Una ar fi că nu avem nicio universitate românească în primele 500 ale lumii - şi nici nu vom avea prea curând...

Şi ce ar fi de făcut? În acea lucrare am oferit şi câteva soluţii. Toate pornesc de la o evaluare foarte rapidă şi foarte precisă a situaţiei actuale. Sunt foarte multe universităţi care nu merg în direcţia cea bună, oferind diplome care au o valoare foarte scăzută, în contextul european. Fostul ministru al educaţiei Mircea Miclea a introdus nişte criterii de performanţă foarte bune, dar ele au ajuns să fie atât de „diluate“ în unele medii universitare, încât universităţile slabe se consideră - şi aşa se prezintă pe piaţă! - ca fiind foarte bune!

Adică aceste universităţi sunt finanţate degeaba? Nu spun asta, dar avem exemple externe pe care le-am putea aplica. Germania a ajuns chiar să practice o politică de stat privind finanţarea universităţilor, pentru că s-a simţit ameninţată de cele americane, cu finanţare şi - implicit - cu rezultate mult mai bune. Aşa că au concentrat în doar trei-patru universităţi toţi banii. La noi este mai greu de acceptat un asemenea sacrificiu. CV

Medic, senator şi profesor universitar

> Irinel Popescu s-a născut în Filiaşi, Dolj, la 22 aprilie 1953 > Este şeful Centrului de Chirurgie Generală şi Transplant Hepatic Fundeni şi director ştiinţific al Institutului Clinic Fundeni (preşedintele Consiliului Ştiinţific al IC Fundeni)

> Profesor Universitar UMF „Carol Davila“ - Bucureşti. Coordonator programe de formare al platformei de cercetare „George Emil Palade“ a Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“ Bucureşti. Vicepreşedinte al Biroului Comisiei Naţionale de Acordare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare. Senator - preşedintele Comisiei de Învăţământ a Senatului României.

> Expert al Consiliului Europei în probleme de transplant.

> A fost decorat cu Ordinul Naţional „Steaua României“ în gradul de Mare Ofiţer

> A primit premiul „Iuliu Haţieganu“ pentru lucrarea editată pe CD-ROM „Chirurgia miniinvazivă. Tehnici avansate“ şi premiul Colegiului Medicilor pe anul 2001 pentru realizări deosebite.

"Niciun politician nu va avea curajul să spună populaţiei că sistemul sanitar, în situaţia în care este acum, nu poate asigura plata integrală a tratamentului.", Irinel Popescu, chirurg, pionier al transplantului de ficat în România