La naţionala de fotbal-tineret, sora mai mică şi mai pricăjită a primei reprezentative, căderea nu conteneşte.
În alunecarea lor permanentă spre ratări „încununate“ de eşecuri groaznice, viitorii oameni de bază ai selecţionatei mari sfidează toate teoriile cunoscute ale involuţiei. Una dintre legile care guvernează dezastrele spune că acela care este doborât la podea nu mai are de unde să cadă. Teoria este demontată din temelii de traiectoria nesfârşitelor trupe de jucători (unele fără talent, altele lipsite de cârmaciul potrivit) perindate pe la tineret. Se poate şi mai jenant decât să ai zero în dreptul calificărilor la ultimele turnee finale! Ce poate fi mai rău? Să pierzi ruşinos, pe teren propriu, după o partidă cu Ţara Galilor, ocazia de a disputa un meci de baraj. N-ar fi fost niciun şoc să constatăm că am mai ratat o calificare. Numai că acum s-a ajuns la umilinţă, la jena de a recunoaşte că avem o naţională de tineret. O înfrângere cu 3-0, acasă, în faţa galezilor, depăşeşte sfera unei împiedicări scuzabile. De ani buni, le-am şi uitat numărul, naţionala de tineret merge de-a buşilea. N-are soluţii de salvare, dar parcă găseşte noi „resurse“ pentru a se face de râs. Despre fotbaliştii români ştiam că au în sânge arta ratării. Mai ştiam că jucătorii noştri sunt capabili să dea cu piciorul găleţii pline cu lapte. Nu aflasem încă nimic despre cum e să trăieşti penibilul unei înfrângeri la scor de neprezentare, într-o situaţie în care, înaintea jocului, eram mai mult calificaţi decât ieşiţi din cursă. La naţionala mică a fost mereu loc berechet pentru teste, deşi cobaiul abia se mai ţinea pe picioare.
Experimente mari pe o naţională atât de mică. Ion Moldovan, Ilie Dumitrescu, Nae Manea şi-au făcut aici mâna pentru ulterioarele lor eşecuri profesionale. Numirile s-au făcut pe pile şi pe prietenii, fiindcă despre Nae Manea se ştia dinainte că singura schemă tactică pe care o cunoaşte este „diri-diri“. În acest caz a contat doar influenţa lui Nicu Gheară, omul în apropierea căruia Mircea Sandu se bronzează de câteva veri încoace. Nici „eşalonul doi“ de la FRF nu produce valoare. „Creierele“ numite să conducă naţionala mică spre calificări nu debitează decât tupeu (cazul lui Florin Prunea, care a anunţat ieri că, la tineret, se vor lua măsuri doar pentru costum).
Miodrag Belodedici are şi el în atribuţiuni coordonarea sectorului juvenil federal. În realitate, fostul internaţional este element decorativ. Fire blândă, „Căprioara“ le-a permis unor lighioane precum Ionescu, Boiangiu şi Bălăşoiu, antrenori care scufundă generaţie după generaţie de mici fotbalişti, să se caţere pe scara incompetenţei. În loc de încheiere, o întrebare. Cât vă mai faceţi de râs, că noi, de pe margine, am obosit să ne tot uimiţi?!