A fost o vreme în România când boxul, halterele şi luptele se întorceau cu medalii de la Jocurile Olimpice.
Când gimnastica aducea în ţară cel puţin cinci trofee. Când canotorii şi canotoarele tricolore spulberau speranţele altor ţări de a ciuguli măcar o medalie. Acum este o vreme când sportul românesc e la terapie intensivă şi puţini sunt cei care se străduiesc să-l ţină în viaţă.
Discipline care altădată veneau încununate de glorie de la Olimpiadă au dispărut din peisaj, iar cele rămase răzbesc cu greu pe drumul spre podiumul olimpic. Bazele sportive lăsate în paragină, lipsa de interes a guvernanţilor (care apare brusc la patru ani, când sunt alegeri), dezinteresul faţă de sport în şcoli s-a tradus la Beijing prin „numai“ opt medalii. Filonul de aur, zăcămintele de argint şi de bronz ale României sunt pe sfârşite. > GIMNASTICĂ. Din 1976, de la Montréal, gimnastica românească a obţinut cel puţin cinci medalii la fiecare ediţie a Olimpiadei, cea mai mare „producţie“ înregistrând-o la Atena 2004 şi la Atlanta 1996 (câte 10 trofee). La Beijing, fetele au cucerit doar un aur şi un bronz, în timp ce băieţii au eşuat în încercările lor de obţine un trofeu. La „fabrica de medalii de la Deva“, izvorul de campioane olimpice a secat. Tot mai puţine sportive care visează să devină Nadia Comăneci ajung aici. Cluburile şcolare, principalele furnizoare de „materie primă“ pentru Deva, se răresc, iar un plan pentru reactivarea lor lipseşte cu desăvârşire. > CANOTAJ. Atlanta 1996 a fost ultima ediţie înainte de Beijing de unde canotajul s-a întors cu doar două medalii, dar atunci ambele au fost de aur. În capitala Chinei, Georgeta Andrunache şi Viorica Susanu au devenit campioane olimpice, dar echipajul feminin de 8Σ1 a cedat supremaţia deţinută timp de 12 ani. Lacul Snagov, locul de pregătire al canotorilor, caiaciştilor şi canoiştilor (caiacul şi canoea românească n-au mai luat medalii de la Sydney, din 2000), nu oferă condiţiile necesare pentru formarea unor campioni. Mult-dorita pistă olimpică, cerută de ani buni de Elisabeta Lipă, nu se află pe agenda autorităţilor, sportivii încercând să se ferească de bărcile cu mulţi cai-putere ale bogătaşilor. > ATLETISM. Aurul cucerit de Constantina Diţă la maraton i-a făcut pe unii să spună că atletismul românesc trăişte încă. Dar Constantina Diţă nu se antrenează în România. O ţară în care copiii au dreptate să meargă la fotbal, unde pot câştiga într-un atât an cât ar obţine un atlet dacă ar fi de cinci ori campion olimpic. > NATAŢIE. Obligaţi să se pregătească în străinătate sau în condiţiile sub nivel de performanţă din România, înotătorii tricolori n-au ieşit la mal la Beijing. Zero medalii, un bilanţ înregistrat ultima oară la Atlanta, în 1996. CATASTROFAL Luptele, boxul şi tirul, în pauză Luptătorii români n-au mai urcat pe podiumul olimpic din 1992, de la Barcelona, în timp ce boxul continuă să aibă un singur medaliat cu aur, pe regretatul Nicolae Linca (în 1956). Chiar dacă nu a mai adus aur, sportul cu mănuşi a obţinut la precedentele Olimpiade cel puţin o medalie, tradiţie întreruptă la Beijing.
La capitolul „A fost odată“ se mai înscriu tirul şi halterele, acestea din urmă cucerind ultima medalie în 1996. Sporturile de echipă sunt o prezenţă rară la Jocurile Olimpice din partea României, deşi handbalul (masculin) are 4 medalii, rugbyul şi voleiul - câte una. În ceea ce priveşte echitaţia, probabil că puţini ştiu de argintul din 1936 şi de bronzul din 1980.
Recomandările noastre
