Rodica Culcer: "Incomod în timpul vieţii pentru comunişti, Aleksandr Soljeniţân se dovedeşte periculos şi după moarte pentru postcomunişti".
Într-o singură zi, la posturi de radio şi TV considerate respectabile, am auzit că Soljeniţân ar fi scris „Câteva zile (sic) din viaţa lui Ivan Denisovici“, că „Arhipelagul Gulag“ este un roman şi că scriitorul a fost deţinut într-un „lagăr de concentraţie“. Pun pariu că nici cei care au citit de pe prompter ştirile despre Soljeniţân, nici cei care le-au redactat, cu copy-paste după agenţiile de presă, nu au citit niciun rând scris de acesta, că opera şi viaţa sa nu le-a trezit niciun fel de curiozitate. De altfel, curiozitatea şi discernământul sunt pe cale de dispariţie într-un univers în care televiziunile livrează oră de oră certitudini prefabricate. Asemenea bâlbâieli nu sunt simple manifestări ale inculturii şi precarităţii profesionale care erodează jurnalismul românesc, ci clare dovezi ale trădării victimelor comunismului de către generaţiile care s-au maturizat după 1989. În România, condamnarea comunismului nu a constituit niciodată un proiect naţional. Cei care au venit la putere în 1989 au fost preocupaţi strict de îmbogăţirea personală pe seama resurselor statului, iar cei care i-au înlocuit vremelnic la putere s-au grăbit să acapareze ceea ce mai rămăsese de împărţit. Nimeni nu a avut nici timp, nici chef, să zgâlţâie corabia cu un proces al comunismului.
Tema lustraţiei a fost invocată sporadic, atunci când se impuneau răfuieli politice sau campanii de propagandă menite de pildă să demonstreze că suntem o naţie de delatori şi colaboraţionişti - deci nu are rost să mai cerem îndepărtarea din viaţa publică a unor personaje ca Dan Voiculescu, de pildă. Astfel, eliberarea de comunism nu a fost urmată de un proces al comunismului, ci de blocarea acestuia, iar rezultatul acestei blocări a fost practic exonerarea sistemului criminal prin lipsă de interes. Fără propriul său Nürnberg, fără condamnaţi - măcar moral -, comunismul a devenit aproape acceptabil - şi oricum un subiect plictisitor. Departe de a fi înţeles, eliberat şi reabilitat, Ivan Denisovici este, simbolic vorbind, mort şi îngropat.
Tema demascării comunismului a refuzat însă să moară: au ţinut-o în viaţă organizaţii civice precum GDS, Alianţa Civică, dar mai ales Academia Civică şi Lucia Hossu-Longin. Datorită lor, Traian Băsescu a condamnat oficial regimul comunist, boicotat de PSD şi huiduit de prm-işti, sub privirile părinteşti ale lui Nicolae Văcăroiu. A fost înfiinţat, e drept, Institutul pentru studierea crimelor comunismului; s-au publicat cărţi şi s-au realizat câteva documentare, dar impactul lor este sub aşteptări. Iar Memorialul de la Sighet, în loc să devină un proiect al statului român, a rămas proiectul Anei Blandiana şi al lui Romulus Rusan. Anul acesta, şcoala de vară de la Sighet a invitat 50 de profesori de liceu pentru a-i pregăti pentru predarea istoriei comunismului românesc. Din toamnă, aceasta devine materie de predare în ultimii ani de liceu, iar unele televiziuni s-au repezit să-l glorifice pe Cristian Adomniţei ca pe un apostol al de-comunizării, uitând că era vorba de fapt de o recomandare a Raportului Comisiei prezidenţiale. Dominat de zâmbetul autosatisfăcut al ministrului, reportajul a trecut pe un plan secundar cererea Academiei Civice privind transformarea istoriei comunismului în disciplină obligatorie, nu opţională - căci regimul comunist numai opţional nu a fost. Nu ştim nici câţi elevi vor alege această materie anul viitor şi nici dacă va fi predată cum se cuvine. Ştim însă că pentru Aleksandr Soljeniţân regimul comunismul era o încarnare a răului şi (tot de la cronicarul Gulagului) că „prin inima fiecărui om trece linia care desparte binele de rău“. Lipsiţi de cunoştinţele care permit înţelegerea răului, cum vor şti tinerii de astăzi pe unde trece această linie despărţitoare?
Recomandările noastre
