Trei poveşti despre militarii români din Irak peste care s-au aşternut drapelul, uitarea şi gloria amară a morţii pe câmpul de luptă.

În România, cam ca prin toată lumea, eroii de război sunt acele fiinţe cărora li se aplică cea mai cinică dintre legile notorietăţii: îşi obţin proverbialele 15 minute de celebritate pentru că mor. Din vreme în vreme, televiziunile îşi întrerup programele pentru ediţii speciale, în care aflăm că un alt militar român se va întoarce din misiune acoperit de un tricolor care nu mai poate ţine de cald nimănui.   Până acum, în această contabilitate sinistră au intrat nouă soldaţi, declaraţi de statul român eroi în teatrele de operaţiuni şi avansaţi în grad post-mortem. Unii au fost aruncaţi în aer de dispozitive explozive plantate în calea TAB-urilor NATO de insurgenţi irakieni sau de talibani afgani contra a 200 de euro. Alţii au fost ucişi cu focuri de armă în timp ce se întorceau dintr-o misiune umanitară în care împărţiseră mâncare poate chiar rudelor celui care a apăsat pe trăgaci.

Unul dintre militarii eroi, Narcis Şonei, şi-a trăit cele din urmă clipe ale ultimei zilei de naştere ascultând sunetul bombei detonate prin telecomandă. Ce urmează, ştim cu toţii - timp de două-trei zile, militarul devine centrul atenţiei. Atât a politicienilor care îl aşteaptă pioşi pe aeroport, cât şi a mass-media care, cu un ochi profesionist, înregistrează şi transmit ceremoniile şi înmormântarea, iar cu celălalt urmăresc punctele de rating.

În timp ce citesc pe cruce numele celui căzut, telespectatorii încep şi ei să dezbată: oare s-a dus acolo pentru bani? Ce căutăm noi, românii, în războiul altora? Poate ar trebui să ne retragem, dar ce ne facem cu obligaţiile faţă de NATO… Discuţiile durează doar ceva mai mult decât materialul filmat care curge pe ecran.

Ce se întâmplă odată ce show-ul s-a terminat nu se mai oboseşte, însă, să afle aproape nimeni. „Evenimentul zilei“ vă prezintă astăzi povestea pe care n-a mai încercat s-o afle niciunul dintre cei care s-au bulucit în faţa, şi în spatele camerelor TV: ce rămâne în urma eroilor noştri din Irak odată ce aparatele de filmat s-au oprit din înregistrare, iar politicienii din discursuri elogioase, dar pe care destinatarii nu le mai pot auzi.

Vocile părinţilor, fraţilor şi copiilor obligaţi de destin să-şi continue viaţa chiar dacă cei dragi şi-au pierdut-o pe a lor în ţara petrolului şi a lui Saddam pot explica multe: de ce doresc militarii noştri să plece în război, ce înseamnă un erou pentru Armată şi pentru România, dincolo de formalismele reci, cât valorează în bani şi în sentimente viaţa în haină militară. 9 soldaţi decedaţi în teatrele de război au fost declaraţi eroi de statul român BOGDAN HÅNCU   Mama soldatului: „A luptat pentru Bush, nu pentru noi!“

Părinţii primului militar român căzut în Irak cred că acesta s-a jertfit într-un război al Statelor Unite ale Americii, nu al României 27 APRILIE 2006. O singură ştire reuşeşte să „spargă“ isteria gripei aviare, care fusese până atunci principalul subiect al jurnalelor de ştiri: România avea primul soldat ucis în Irak - pe Bogdan Valerian Hâncu, un ieşean de 28 de ani. Militari de profesie, obişnuiţi cu vorbe puţine şi cu anonimatul pe care ţi-l oferă uniforma, părinţii lui Hâncu erau pentru întâia dată în viaţă înconjuraţi de camere de filmat şi de reportofoane. Oficiali ai Armatei şi politicieni s-au înghesuit pe aeroport să-l aştepte pe Bogdan. Viaţa soldatului plecat în misiunea Antica Babilonia fusese întreruptă de o bombă plasată pe şosea. IUNIE 2008. Acelaşi bloc de la marginea Iaşiului, care în urmă cu doi ani era înconjurat de un puhoi politico-mediatic, este, acum, doar o anonimă clădire gri. Ca toate celelalte din jur. Uşa familiei Hâncu nu s-a mai deschis de multă vreme decât pentru prietenii care i-au trecut pragul şi când Bogdan trăia. Lucrurile lui Bogdan şi steagul SUA

Carmen şi Valerian Hâncu, părinţii sublocotenentului post-mortem, şi-au transformat camera de zi într-un fel de altar în memoria copilului a cărui voce au auzit-o pentru ultima dată în timpul unui apel telefonic venit din Irak. O vitrină cât un perete întreg este plină cu fotografii ale soldatului, deasupra cărora arde o candelă. Într-o singură poză Bogdan nu este în uniformă: în cea din ziua nunţii sale cu Ionela, eveniment care avusese loc cu puţin timp înainte să plece în Irak. Lângă vitrină, o măsuţă cu lucrurile pe care Armata le-a înapoiat părinţilor după ceremonia de sosire: casca lui Bogdan, nişte diplome militare, câteva pixuri. Toate sunt aşezate pe un steag, însă nu pe tricolorul românesc, ci pe cel al Statelor Unite ale Americii. „Pe ăsta mi l-au dat atunci, l-au luat de pe sicriu. Steagul românesc i l-au dat noră-mii. Într-un fel e mai corect aşa, pentru că băiatul meu n-a luptat pentru noi, pentru România, acolo. A luptat pentru Bush şi pentru Statele Unite“, spune Carmen Hâncu. Este singura din familie care s-a împotrivit plecării lui Bogdan: „S-a dus acolo pentru că o misiune în afară este o condiţie pentru avansarea în grad. Nu scrie nicăieri asta, dar eu am lucrat câteva zeci de ani în Armată, ca ofiţer cu informaţiile publice, şi ştiu că aşa e. Şi da, s-a dus şi pentru bani. Aici avea salariu 10 milioane, iar în teatrul de război primea 2.180 de dolari pe lună“.

Viaţa e greu de oprit când se hotărăşte să fie sadică. Odată cu trecerea la cele veşnice, Bogdan Hâncu a adus mai mulţi bani familiei sale decât în întreaga lui carieră militară: 80.000 de euro, acea primă de asigurare pe care nu şi-o doreşte nimeni. Tariful morţii: 200 de euro Moartea lui Bogdan a avut o factură fixă: 200 de euro. Atât scrie, într-o rezoluţie a Ministerului Public, secţia Parchetelor Militare, că a primit irakianul Riyaadh Hussien Alwaan, pentru a aşeza dispozitivul exploziv pe ultimul drum al românului. Cazul a fost, însă, clasat de autorităţile române, pentru că, aşa cum scrie în aceeaşi rezoluţie, „sistemul juridic irakian nu permite efectuarea actelor de urmărire penală de către o parte străină pe teritoriul Irakului, în legătură cu o infracţiune săvârşită pe teritoriul naţional de către un cetăţean al acestui stat“. Deşi şi-ar dori măcar un crâmpei de răzbunare şi prin justiţia pământească până să ajungă cazul la Instanţa supremă a lui Dumnezeu sau Allah, mama lui Bogdan se simte neputincioasă: „Ar fi o cale să fac contestaţie la rezoluţia asta, dar costă o groază de bani. Ce să fac, să vând casa pentru a mă bate cu Irakul?“.

Valerian Hâncu înţelege, probabil, mai bine de ce a plecat fiul său pe drumul către nicăieri. Colonelul ai cărui ochi albaştri nu au mai râs din primăvara lui 2006 a avut, şi el, chemare către teatrele de război, în care a petrecut mai bine de şase ani din viaţă. „Cel mai greu a fost în Somalia. Asta e, am fost militar şi am vrut să fac meseria asta de-adevăratelea. Aşa a vrut şi Bogdan“.

În fiecare joi şi duminică, soţii Hâncu au, de doi ani, aceeaşi destinaţie: Cimitirul Eroilor din Iaşi, unde este mormântul lui Bogdan, situat într-o zonă aparte, a celor căzuţi în luptă - un alt privilegiu pe care nimeni nu l-a vrut. „Mergem şi joia, pentru că într-o joi a murit. Acum m-am mai liniştit puţin, dar au fost luni în care nu puteam ieşi din casă, doar la cimitir“, povesteşte doamna Hâncu.   „Nu a mai întrebat nimeni: Unde e mormântul lui «tâmpitul ăla»?“

În drum, părinţii trec şi pe o stradă care ar fi trebuit să poarte numele copilului lor: o idee a primarului, anulată, însă, de meschinele lupte politice din consiliul local. Despre celelalte instituţii ale statului, Carmen Hâncu nu poate vorbi decât cu repulsie: „Cei de la Bucureşti, începând cu Băsescu, nimeni nu are nicio treabă. Mi-au dat decoraţia asta, Steaua României, ce să fac eu cu ea? Asta ar trebui să însemne că le pasă? Nu mai zic de parlamentari, că au fost în Iaşi de 1.000 de ori. N-a venit nimeni să întrebe: unde e mormântul lui «tâmpitul ăla?». Nici nu mai zic să vină cineva să ne întrebe ce facem noi. Jos pălăria, în schimb, pentru colegii lui Bogdan din Poliţia Militară, care chiar ţin legătura cu noi şi îi simţim aproape şi acum“.   Dacă nu a venit Bucureştiul la dumneaei, Carmen Hâncu a mers ea la Bucureşti. Chiar la Palatul Victoria, invitată de premier pe 25 octombrie, de ziua Armatei, la „un fel de recepţie pentru familiile eroilor“. S-a uitat în ochii lui Tăriceanu şi i-a spus ce-i stătea pe suflet. „După cuvântări, domnul premier şi cu domnul ministru Meleşcanu au venit să ne salute pe fiecare. Atunci eu m-am uitat la primul-ministru şi i-am zis: nu mai am decât o singură rugăminte. Aduceţi-i pe băieţi acasă. Le-a îngheţat zâmbetul la toţi“.

Discuţia cu familia Hâncu mai are un spectator: pe micul Cătălin, un puşti de 6 ani. Este fiul surorii lui Bogdan, plecată la muncă în Italia. Aparent, copilul este total absorbit de calculatorul pe care se joacă. Se întoarce doar când doamna Hâncu izbucneşte în plâns cu Steaua României în mână. O întreabă mirat: „De ce plângi, buni?“. „Mi-e dor de Bogdan“, îi răspunde doamna, trântind decoraţia peste un vraf de articole decupate din ziarele care scriau, acum doi ani, despre fiul său. „Şi mie mi-e dor, buni, dar nu plâng“, îi răspunde copilul şi se întoarce la jocul în care nişte soldaţi virtuali se împuşcă. Acolo, şi doar acolo, fiecare dintre ei are, însă, şi câteva vieţi de rezervă. "S-a dus şi pentru bani. Aici avea salariu 10 milioane, iar în teatrul de război primea 2.180 de dolari pe lună." - Carmen Hâncu, mama soldatului erou Soldaţii rămaşi în Irak se despart de camaradul căzut în luptă cu onoruri militare şi tradiţii creştine IOAN GROSARU

Poetul-jurnalist din Păişeni era singurul ajutor al familiei Satul sucevean Păişeni, aruncat parcă de cineva supărat pe viaţă dincolo de pădure şi de orice drum asfaltat, avea doar două şanse să ajungă celebru: fie odată cu inundaţiile de care a scăpat, deşi e traversat de un râu de a cărui revărsare nu l-ar proteja nimic, fie prin gloria unuia dintre săteni. Singurul care ar fi avut şansa de a ajunge cunoscut şi dincolo de marginea satului era Ioan Grosaru. Fascinat de cărţi încă de mic, a citit atâtea până când s-a apucat să le scrie el. Poezii.

Astăzi, şcoala în care a buchisit primele poveşti îi poartă numele. Din păcate, însă, nu pentru faima sa de poet, ci pentru că, pe 21 septembrie 2007, Grosaru a devenit al doilea militar român mort în Irak, după ce vehiculul de patrulare în care se afla a trecut peste o mină. „Ne-a păcălit că o să se ocupe cu cărţile“

Ioan Grosaru avea 35 de ani şi voia lucruri simple: o casă, o familie, să înveţe să filmeze ca un jurnalist, să-şi ajute familia. N-a apucat să realizeze decât puţin din ultimele două dorinţe: câteva DVD-uri cu filmări din Afganistan primite de familie de la Armată arată, chiar şi pentru un telespectator amator, că Ioan Grosaru începuse să deprindă tainele camerei de luat vederi. Imaginile pot fi vizionate pe calculatorul cumpărat de sublocotenentul post-mortem pentru nepoţelul său - cel mai important cadou pentru cei de-acasă.

„A fost şi în Afganistan, trei luni, în 2005. Acolo a învăţat să filmeze. A vrut să plece în Irak ca să-şi cumpere casă. Stătea cu chirie şi avea salariu de 9 milioane şi ceva. Pe noi ne-a păcălit că o să fie mai retras, că o să se ocupe cu cărţile. Până atunci lucrase la o unitate militară din Timişoara“, povesteş te Teodora Costache, sora lui Grosaru şi mama copilului care îşi atinge calculatorul ca pe cea mai fragilă dintre jucării, explicându-ne puţin ruşinat: „Nu vreau să se strice niciodată“.   Sora lui Ioan Grosaru îşi aminteşte ziua în care a picat vestea despre moartea fratelui său ca pe un film pe care tocmai l-ar fi văzut pe unul dintre DVD-urile de pe masă. „Mă uitam la televizor. Am auzit: «Un bărbat de 35 de ani din Timişoara a murit. Nu putem da amănunte». Stăteam pe pat şi aşteptam să se spună numele. Atunci a venit primarul pe la colţul casei: «Ce faceţi? Sunteţi singură? Soţul e acasă? Nici mama?». A ieşit şi copilul din casă şi atunci l-am întrebat pe domnul primar: «Spuneţi! Irakul, nu?». N-am mai auzit decât: «Doamnă, trebuie să fiţi tare». După aia nu mai ştiu ce s-a întâmplat.“ Joc de orgolii cu placa memorială

La fel ca şi familiile celorlalţi eroi, şi rudele lui Ioan Grosaru au avut şocul de a se trezi înconjuraţi de atenţia publică. Cum n-au trecut decât câteva luni de la ziua neagră, impactul nu s-a risipit pentru Teodora Costache: „Au venit o grămadă de oameni. Pe primar l-a sunat şi ministrul Meleşcanu. I-au dat şi numele la televizor. După aceea, ministrul Meleşcanu a venit şi la aeroport. Ne-a întrebat de mama, că nu are bani de medicamente. Cred că ştia că Ion ne ţinea cu bani. Când a fost în Afganistan, ne-a luat şi porc de Crăciun“.   În lumea de la Păişeni, propria cămaşă este, însă, mai importantă pentru oameni decât haina altora, fie ea şi militară. „Sunt oameni care sunt invidioşi. Când a fost să ne ajute Armata şi Patriarhia să ne dea bani de înmormântare şi să-i publice cărţile lui Ion, un sătean care ţine cu primarul de aici zicea: «Cine-i, domne, Grosaru ăsta? Că s-au ajuns, au acuma şi bani, şi cărţi…»“, spune Teodora cu tristeţe.

Discuţii au fost şi când a venit vorba să i se facă fratelui ei şi un monument, la intrarea în sat: „Placa a fost luată de un om care voia şi el să fie primar în sat. Primarului care e acum nu i-a convenit. A trimis pe cineva să dea jos placa. Până la urmă n-a mai dat-o jos, că i-a fost frică de lume“. „Pe el n-o să-l uite niciodată lumea“

Sora lui Grosaru ne dezvăluie că, după moartea lui Ioan, familia a decis să transforme „casa veche“ din curte într-un loc de cinstire a memoriei sublocotenentului. Ne conduce acolo şi facem două descoperiri. „Casa“ e de fapt o cameră, plină ochi de fotografii şi reviste în care militarul îşi publicase poeziile, diplome şi decoraţii - toate străjuite de chitara la care eroul familiei şi al Armatei Române cânta din când în când. A fost trimisă tocmai din Irak de foştii săi camarazi. A doua descoperire este o doamnă peste care au trecut aproape 80 de ani şi multă durere: este mama lui Grosaru. Stă pe pat, vegheată de pe peretele din spate de două fotografii. Într-una îl recunoaştem pe Ioan, iar în cealaltă Teodora Costache ne spune că se află un alt frate de-al ei, mort tot în Armată, în urmă cu mulţi ani: „Nu pe front, a trecut unul cu maşina peste el, dar tot Armata se cheamă că l-a omorât şi pe el“.

Bătrâna doamnă Grosaru stă amuţită şi priveşte toate lucrurile din jurul ei. Despre copilul ei mort în Irak nu poate să vorbească fără să plângă. Se străduieşte să spună o frază, care i se pare, probabil, cea mai bună descriere a lui Ioan: „Era un copil bun. Era cu cărţile, ştia istorie. Cine îl întreba, tot ştia“. Tot pasiunea lui Grosaru pentru literatură este şi sursa marilor speranţe ale Teodorei că amintirea fratelui său va primi cinstea cuvenită chiar şi atunci când politicienii şi ziariştii vor avea altele pe cap: „Pe el n-o să-l uite niciodată lumea, pentru că el a scris cărţi, iar scriitorii nu sunt uitaţi niciodată“. "Pe el n-o să-l uite niciodată lumea, pentru că el a scris cărţi, iar scriitorii nu sunt uitaţi niciodată." - Teodora Costache, sora lui Ioan Grosaru Sora şi mama lui Ioan Grosaru speră ca măcar poeziile militarului să nu-l lase pe acesta să cadă în uitare

ŞTEFAN BĂLAN Andreea, copilul-erou al unui militar care a scăpat din război, dar n-a mai ajuns acasă Locotenent-colonelul Ştefan Bălan nu se află pe lista celor nouă eroi recunoscuţi de statul român. Nu a murit pe front, ci la o curbă tragică pe care destinul a ales s-o ia în viteză maximă pe 28 iulie 2006: într-un accident de maşină, pe drumul de întoarcere de la Bucureşti către Focşani. Cu doar câteva ore în urmă coborâse din avionul militar Hercules. Abia ajunsese în ţară după o misiune de şase luni în Irak. Scăpat de bombe, mine şi gloanţe, ofiţerul Bălan a fost ucis de o imprudenţă rutieră.

Împreună cu el a murit şi soţia sa, care venise să-l ia de la aeroport, iar fiica lor, atunci în vârstă de 14 ani, a primit o prognoză cât se poate de pesimistă din partea medicilor.

Această poveste are, însă, un erou: este chiar Andreea, fiica lui Ştefan Bălan. Un copil care arată că românii au dreptate când spun că nu-i dă Dumnezeu omului mai mult decât poate să ducă. O adolescentă care, trezită dintr-o comă din care puţini medici o mai vedeau ieşind, a reuşit ca într-un an să înveţe din nou să meargă, să vorbească şi să citească. Şi în timp ce făcea toate astea, a acceptat că nu-şi va mai vedea părinţii niciodată, chiar dacă trebuie să trăiască în continuare în apartamentul renovat din banii trimişi de tatăl său de pe front. Acelaşi apartament dereticat de mama sa în ultima noapte dinaintea plecării către Bucureşti, pe un drum de pe care nimeni nu ştia că doar Andreea se va întoarce vie. Apartamentul a rămas şi astăzi ca şi atunci, doar că au mai apărut o bicicletă medicinală şi un televizor, ambele donate de Armată. Întreţinerea casei, mâncarea de fiecare zi, cărţile şi îmbrăcămintea sunt plătite, într-un fel, tot de părinţii Andreei - doar că acum prin pensia de urmaş de 20 de milioane de lei vechi, care constituie singurul venit al fetei. „Când făceam gimnastică şi mă durea, îi dădeam antrenorului o palmă“

Vegheată de bunicii săi, abia întoarsă de la şcoală, Andreea vorbeşte despre moartea părinţilor impunându-şi un ton detaşat, pe care s-a învăţat să-l folosească în puţinele interviuri pe care le-a dat ziariştilor. „Lucrul ăsta m-a făcut să mă maturizez înainte de timp, pentru că am realizat ce s-a întâmplat cu ei. Nu că au murit, dar că n-o să-i mai văd. Mi-am dat seama de asta imediat ce mi-au spus, atunci când am ieşit din comă. Atunci m-am hotărât să lupt, pentru că eu am avut norocul să trăiesc“. Perioada de recuperare a fost cumplită pentru fetiţă: „Nu ştiam să vorbesc, să merg, să fac nimic. Când făceam gimnastică şi mă durea, îi dădeam antrenorului o palmă. Primul cuvânt pe care l-am scris a fost «mare». Mă duceam des acolo cu mama“.   Bunica Andreei, mama ofiţerului Bălan, a preluat din mers nu doar educaţia fetiţei, ci şi vârtejul din sufletul chinuit al acesteia: „N-a plâns până acum treipatru luni. Nici când a văzut fotografiile de la înmormântare nu a plâns. Psihologul zice că e foarte bine că a început să plângă“. Doamna Bălan a încercat o soluţie ingenioasă pentru a reintegra copilul mai repede în societate: „Anul trecut nu a mers la şcoală oficial, pentru că nu era pregătită. Dar eu am mers cu ea la şcoală fără să fie înscrisă. Stăteam în bancă cu ea şi încercam să-i explic ce nu înţelegea“.   Ideea a funcţionat: Andreea, în clasa a şaptea medaliată cu argint la olimpiada de chimie, are acum numai note peste 8.   „Acum nu ne mai sună nimeni“

Mai greu decât să înveţe materiile şcolare, Andreei i-a fost să cunoască din nou oamenii. La asta nu avea niciun manual care s-o ajute: „Asta a durut cel mai mult: oameni care spuneau că îmi sunt prieteni şi m-au trădat. Înainte mă căutau, voiau să vină la noi, iar acum nici nu ne mai cunosc“. Bunica simte şi ea nevoia să confirme: „Nici colegii tatălui său nu au prea încercat să se apropie de ea, în afară de unul sau doi. Atunci, când s-a întâmplat accidentul, foarte multă lume ne suna. Acum nu ne mai sună nimeni“.

Chiar dacă statul român nu-l recunoaşte ca atare, pentru Andreea tatăl său are fără niciun dubiu calitatea de erou: „Da, tata este eroul meu. A avut grijă de mine, m-a ajutat. Când era în Irak, i-am trimis şi eu un tort de Paşti“.

Cât despre război, copilul are o definiţie simplă, dar la care nu prea mai ai ce să adaugi: „Războiul este pentru că oamenii nu se mai pot înţelege prin vorbe şi preferă să se bată. Şi mor oameni nevinovaţi. Iar după ei rămânem noi să-i plângem“.   "Războiul este pentru că oamenii nu se mai pot înţelege prin vorbe şi preferă să se bată. Şi mor oameni nevinovaţ i. Iar după ei rămânem noi să-i plângem." - Andreea Bălan, fiica lui Ştefan Bălan

Andreea Bălan, un copil care a câştigat lupta cu propria tragedie STATISTICĂ NEAGRĂ Eroii români în teatrele de război IOSIF SILVIU FOGORAŞI 11.11.2003, Afganistan MIHAI ANTON SAMOILĂ 11.11.2003, Afganistan NARCIS ŞONEI 24.04.2005, Afganistan BOGDAN VALERIAN HÅNCU 27.04.2006, Irak IONEL GHEORGHIŢĂ DRĂGUŞANU 20.06.2006, Afganistan AUREL MARCU 6.09.2007, Afganistan IOAN GROSARU 21.09.2007, Irak IONUŢ COSMIN SANDU 20.03.2008, Afganistan CLAUDIU MARIUS COVRIG 13.06.2008, Afganistan ÎNCERCARE Caritate în uniformă În luna mai, Ministerul Apărării a înfiinţat o asociaţie menită să-i ajute pe militari şi pe urmaşii acestora. Asociaţia, condusă de ministrul Teodor Meleşcanu, doreşte să ofere suport inclusiv rudelor rămase în urma celor decedaţi în teatrele de război.

Persoanele care doresc să sprijine activitatea asociaţiei îşi pot depune contribuţiile financiare într-unul dintre următoarele conturi:   ÎN LEI: RO90 RNCB 008110138127 0001

ÎN EURO: RO63 RNCB 008110138127 0002

ÎN USD: RO36 RNCB 008110138127 0003