RADU PARASCHIVESCU: "Capitala dă impresia că se pregăteşte de nuntă, dar în realitate îşi organizează parastasul."
În afara câtorva zone gospodărite inteligent, oraşul se stinge, cu funcţiile încetinite de neglijenţa, lăcomia şi nepăsarea noastră. Străzi desfundate, intersecţii pradă haosului, trotuare inundate la fiecare ploaie, emisii de eşapament în loc de aer, colonii peste colonii de beton şi sticlă reflectorizantă. Oameni irascibili, zgomotoşi, prost dispuşi. Un duh rău rânjeşte cu toată gura peste Bucureşti şi se pregăteşte să-i aşeze lumânarea la căpătâi. Nu-l băgăm în seamă fiindcă mai avem de ridicat un hipermarket în locul pădurii şi de astupat un curs de apă. Iar când ştim cum arată locul unde trăim, parada afişelor electorale pare o culme a contratimpului. Diverşi domni te ţintuiesc cu degetul, ca nişte vedete de muzică uşoară de acum cincisprezece ani, şi te ameninţă cu binefaceri enorme şi schimbări radicale. Promisiunile curg gârlă, pungile cu momeli calorice înăuntru şi însemne de partid pe-afară sunt descărcate din camioane şi aşezate în braţele naivilor.
Pariez pe un singur om dintre toţi cei pe care-i văd pe stâlpi, garduri, panouri de afişaj, parbrize sau ziduri de bloc. Îi scriu numele - Liviu Negoiţă - din două motive: fiindcă îşi va surclasa oricum adversarii, cu sau fără puiul acesta de reclamă, şi fiindcă a făcut într-un mandat de vreo cinci ori mai mult decât predecesorii lui laolaltă. Nu-l cunosc personal, nu-mi propun s-o fac. N-am de pretins hatâruri de la dumnealui, nu mă preocupă partidul din care face parte. Cred însă că Liviu Negoiţă e singurul om de vârf din administraţie care a observat ce catastrofă ameninţă Capitala şi încearcă să i se pună de-a curmezişul. (Nu întâmplător, sectorul de care se ocupă adună laude din partea tuturor celor care-l străbat: musafiri, taximetrişti, plimbăreţi ocazionali.) Şi a mai observat un lucru: cât de mare e contrastul dintre Bucureşti şi alte capitale europene.
În ce mă priveşte, i-aş obliga pe toţi edilii bucureşteni să se supună unui tratament cu perfuzii de mentalitate vieneză. Am văzut la televizor, cu două săptămâni în urmă, ce ecou au în Austria nişte formule care aici, în România, trec drept simple brizbrizuri retorice: gândire pe termen lung, bine comun, exigenţă şi conştiinţă urbană. Faptele: în 1905 inelul verde din jurul Vienei era de 5.000 de hectare. Experţii primăriei au efectuat proiecţii de dezvoltare şi au conchis că era nevoie de un scut forestier mai des şi mai mare. Rezultatul: acum, în 2008, inelul verde din jurul Vienei are 22.000 de hectare, din care nimeni nu poate cumpăra nici măcar un metru pătrat. Consecinţa: aerul din oraş are o puritate cvasialpină, praf sau noroi nu există şi fiecare locuitor din Viena se bucură de o suprafaţă de spaţiu verde cuprinsă între 3,5 şi 5,5 metri pătraţi. Descusut de reporter, primarul urbei a explicat: ştim că mulţi vienezi stau la bloc şi n-au grădină, aşa că e normal să le înlesnim accesul la parcuri, oxigen şi viaţă sănătoasă. Corolarul acestei relatări la limita SF-ului pentru mulţi dintre noi este decizia primarului vienez de a cere locuitorilor să-i acorde periodic note la mai multe discipline edilitare: siguranţă urbană, fluiditate a traficului, grad de poluare, transport public (o încântare!) etc. La ultima notare, burgmeisterul a obţinut un 8,2 care - singur o recunoaşte - l-a pus niţel pe gânduri. Austriecii ţin la confort şi bine fac. Românii suspină fatalist, dau vina pe Yalta şi ridică din umeri. De aceea Viena pare o utopie, iar capitala noastră o distopie.