La cel de-al 24-lea Congres al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (AICT), care se încheie astăzi, după şase zile, la Sofia, în Bulgaria, România a fost reprezentată de teatrologul Carmen Stanciu, de la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică (UNATC).
Specialista, singura invitată din Romania, a susţinut ieri conferinţa “Victime colaterale”, despre violenţa din teatrul românesc. Teatrologul şi-a început conferinţa cu un citat din Silviu Purcărete care spune că ne-am obişnuit să ne bem cafeaua în timp ce ne uităm la genocidurile şi la masacrele de la televizor.
“Prin teatru, încercăm exorcizarea monstruozităţilor cu care ne confruntăm în fiecare zi”, subliniază Purcărete. Violenţa se transformă parodoxal într-o experienţă pozitivă prin acel catharsis, purificarea prin suferinţă, pe care o sublimau şi vechii greci în tragediile lor.
În România, regizorii Liviu Ciulei, Radu Penciulescu, David Esrig au abordat în montările lor tema violenţei. Cel mai revoluţionar regizor de teatru a fost poate Lucian Pintilie, căruia i s-a interzis în perioada comunistă spectacolul “Revizorul”. Andrei Şerban şi Silviu Purcărete sunt cei care au reluat tema violenţei după Revoluţie. “Trilogia antică”, şi mai recentele “Pescăruşul” sau “Purificare”, ultimul după Sarah Kane, montate de Şerban, arată pasiunile umane împinse dincolo de orice limită.
La spectacolele lui Purcărete, “Piticul din grădina de vară”, “Titus Andronicus” şi “Orestia”, publicul devine supremul judecător, pentru că oamenii şi zeii sunt la fel de violenţi. În final, nu există câştigători, cu numai victime. Teatrul nou, experimental, este născut din revoltă şi furie. Tinerii nu mai acceptă realitatea, ci vor s-o schimbe. Una dintre mizele proiectului “dramaAcum”, reprezentativ pentru tânăra regizoare Gianina Cărbunariu, este ca tinerii să aleagă între empatie şi violenţă. Spectatorii devin astfel victime colaterale.
Teatrologul Carmen Stanciu a subliniat, în finalul conferinţei ei, cătă dreptate avea Marquez când spunea că vocaţia artistică este ca şi vocaţia religioasă: trebuie să dai totul şi să nu aştepţi nimic în schimb.
Recomandările noastre
