SORIN IONIŢĂ: "Multe se vor promite în această campanie pentru primării, iar în Capitală mai mult ca oriunde în altă parte".
Candidaţii vor veni cu tot felul de idei, care mai interesante, care mai trăsnite şi nefezabile. Unii vor face demagogie, pentru că altceva nu ştiu, alţii vor vrea să dea cu mătura anticorupţiei prin administraţia locală. Bătălia va fi dură, pentru că interesul e mare: bugetele cresc, inclusiv cele locale. De unde acum zece ani nici nu visai la mari investiţii, acum, că România a intrat în categoria ţărilor mediu dezvoltate, ele încep să fie posibile. Dacă în 1998 bugetul total disponibil în Bucureşti pâlpâia pe la 300 milioane dolari, în 2007 acesta s-a apropiat de 2 miliarde dolari. La sumele astea, deja joci în altă ligă.
Cu toate astea, se cere aici un avertisment: nu vor fi mari realizări în viitorul apropiat, indiferent cât de muncitor, bine intenţionat şi corect colorat politic e cel care câştigă cursa, dacă nu se schimbă nişte rotiţe de bază în maşinăria guvernării locale. Nu doar bulevardele, canalizarea şi panseluţele contează, ci şi modul cum sunt aşezate răspunderea şi resursele pe cele două niveluri alese - Primăria Generală şi sectoarele - şi în relaţie cu guvernul. Pentru că acum, instituţional vorbind, Bucureştiul arată ca o canapea pe care s-au bătut doi câini: o chestie făcută harcea-parcea şi lăsată de izbelişte cum s-a nimerit, fără un plan anume.
În ordine, eu văd trei mari priorităţi pentru mandatul care urmează. Prima constă în continuarea şi accelerarea lucrărilor de infrastructură începute, după o lungă perioadă de stagnare în decada ’90 (din motive şi subiective, şi obiective: nu erau bani). Cu chiu şi vai, cu funcţionari incapabili, cu contractori ba corupţi, ba depăşiţi de situaţie, în corul general de înjurături, ele trebuie finalizate. Iar când or să fie gata, asta nu va marca decât recuperarea unui decalaj istoric ce separă Bucureştiul de Budapesta, mărit în mod pervers sub idioata perioadă comunistă. Când străzile, reţelele şi canalizarea (lucrare enorm de scumpă) vor fi cât de cât la standard, nimeni nu va percepe asta drept un succes, ci ca pe intrarea într-o normalitate europeană de care până acum eram lipsiţi. Oamenii se vor obişnui imediat cu situaţia, ceea ce în fond e ceva firesc.
A doua prioritate o reprezintă iniţierea de proiecte complexe de urbanism, care să pună în valoare oraşul, să-i dea caracter, putere de atracţie şi, dacă se poate, un story vizual. Aşa cum a fost proiectul Bucureşti 2000 sau cel mai recent, TUB, propus de un grup de arhitecţi tineri, vizând transformarea zonei centrale într-un paradis verde, futurist şi pietonal. Asta ar fi o noutate absolută, pentru că asemenea lucruri nu s-au mai făcut niciodată în Bucureşti, iar sarcina de a duce aşa ceva la capăt este monumentală, depăşind - mi-e teamă - slabele puteri de coordonare ale administraţiei. Cu toate astea, trebuie început de undeva şi încercat. Trebuie revizuită şi politica de urbanism, prea mult subminată de meschinării şi conflicte de interese, prin deschiderea către consultări şi competiţii transparente de soluţii. Sunt tot mai multe iniţiativele societăţii civile şi asociaţiilor profesionale care vin cu idei în sensul ăsta, deci meniul e servit, iar candidaţii n-au decât să copieze şi să aplice, că partidele lor nu le vor da niciodată expertiză mai bună.
Dar nimic nu e posibil atâta vreme cât dăinuie aberaţia instituţională de care vorbeam la început. Lupta politică a răvăşit complet împărţirea de atribuţii între primăria mare şi sectoare, eficienţa fiind ultimul criteriu care a contat. Un studiu recent arată că Bucureştiul este cea mai fragmentată capitală europeană: singurul oraş fără un buget propriu consolidat (există şapte: unul la centru şi şase la sectoare), ceea ce face dificilă obţinerea unui rating. Sectoarele, deşi fără personalitate juridică, angajează proiecte multi-anuale importante şi colectează toate taxele şi impozitele locale (clădiri, terenuri, vehicule) în şase baze de date separate, care nu comunică nici măcar ca informaţie. Tot ele dau autorizaţiile de construcţie şi, prin aceasta, fac politica urbană, chiar pe terenurile care aparţin Primăriei Generale. Administraţia străzilor a fost obiect de ping-pong după 2000, când guvernul ba a dat-o, ba a luat-o de la sectoare. Bucureştiul e singura capitală europeană unde Metroul nu face parte din sistemul local de transport în comun, ci ţine exclusiv de un minister. Lumea se vaită de trafic, dar Poliţia Rutieră indolentă e tot a unui minister.
Concluzia? Bucureştiul are nevoie de o Constituţie a sa, adică o lege specială adoptată prin consens politic, care să-i aducă un minim de funcţionalitate, indiferent cine e ales. Acum el este cel mai puţin autonom dintre oraşele României, iar cetăţenii săi aleg un primar cu răspundere politică, dar fără mare putere administrativă, fiind în schimb administraţi de funcţionari ministeriali pe care nu i-a ales nimeni. Asta nu înseamnă desfiinţarea sectoarelor, ci doar reaşezarea resurselor şi pârghiilor în aşa fel încât să corespundă cu mandatul democratic şi cu necesitatea unei strategii de metropolă. Iar ca să evităm discuţiile nesfârşite şi suspicioase, propun să copiem pur şi simplu modul de organizare al unei capitale europene funcţionale: dacă Parisul e încă un vis prea frumos, atunci să alegem măcar Varşovia sau Budapesta.