PATAPIEVICI: "„Ce înseamnă să fii patriot? Înseamnă, fireşte, să-ţi iubeşti ţara. Dar, a o iubi nu implică atât faptul de a iubi, cât mai ales mijloacele de a o face".
A fi patriot, prin urmare, nu este o chestiune de scopuri, ci una de mijloace. Fiind aşa, constatarea patriotismului nu se poate face printr-o simplă declaraţie, aşa cum se constată căsătoria, în faţa ofiţerului Stării Civile, prin pronunţarea unui consimţământ verbal. Patriotismul seamănă mai mult cu desfăşurarea căsătoriei, decât cu actul iniţierii ei. Iniţierea, deşi motivată afectiv, e pur verbală. Desfăşurarea, deşi susţinută afectiv, e menţinută prin alte virtuţi, care implică acţiunea.
Accentul cade aici pe eficacitatea unui anumit tip de comportament, capabil să construiască o convieţuire în acord cu iubirea, nu pe proclamarea ei continuă. Prin iubire intri în convieţuire şi tot ea te ţine acolo: dar convieţuirea ca atare e menţinută prin mijloace, nu prin scopuri. Aşa cum declamaţia nu se poate substitui acţiunii, nici iubirea nu epuizează convieţuirea. În acelaşi mod, patriotismul nu e ilustrat nici prin apartenenţă, nici prin declaraţii de iubire. În patriotism, deşi iubirea e justificarea, miezul e acţiunea, adică virtutea politică. Calificativul de „patriotic“, deci, nu decurge din faptul unei apartenenţe naturale. Nu poate fi acordat, adică, unui sentiment activat fiziologic (chiar dacă e resimţit ca atare): el este consecinţa unei conduite adecvate, menită să facă posibilă o convieţuire în acord cu scopurile propuse. Întrucât implică acţiunea în condiţii de convieţuire, patriotismul este eminamente politic: dacă e adevărat că se justifică numai prin scopuri, şi mai adevărat e că trăieşte numai prin mijloace. A le confunda înseamnă a-l invalida. Din acest motiv, patriot nu te naşti, devii. Nu eşti: te dovedeşti. La noi, patriotismul a devenit, încă de pe vremea lui Ceauşescu (şi aşa a rămas) o specialitate retorică. Aşa cum actorii iau lecţii de declamaţie, patriotul naţionale învaţă în primul rând să-şi verbalizeze iubirea (viforoasă) de neam. Şi aici rămâne. El a deprins de la demagogii dinaintea lui cum să declame partitura patriotică: nu ştie, însă, cum să o orchestreze; ştie să recite poezia patriotică a scopurilor, e incapabil să articuleze proza realistă a mijloacelor. Această incapacitate îi împinge cu necesitate pe patrioţii retorici la extremism, deoarece patriotismul verbal ştie că e pur verbal şi, de aceea, se simte mereu carent, mereu cu musca pe căciulă. Îi lipsesc faptele. Caută de aceea să facă continuu dovada că e cu adevărat patriotic, or, singura dovadă de care dispune e reafirmarea din ce în ce mai inflamată a propriilor declamaţii. În absenţa faptelor, singura dovadă a patriotismului pur verbal e supralicitarea lui. În concluzie, este în logica patriotismului pur verbal să se auto-supraliciteze în extremism şi să vireze spre diverse variante de naţionalism. La inevitabilitatea extremismului, mai trebuie adăugate două alte noxe. Prima este stricarea publicului. Fiind pur verbal, patriotismul sforăitor trăieşte numai în şi prin auditoriu. Or, succesul lui depinde în mod esenţial de pervertirea publicului, deoarece cu cât are mai mult succes, cu atât publicul care se recunoaşte în el e mai departe de standardele adevăratului patriotism. Succesul patriotismului sforăitor face cea mai proastă educaţie patriotică pe care o cunosc şi infantilizează cu efecte incalculabile standardele politice ale societăţii. A doua noxă este de natură practică. Patriotismul pur verbal nu doar că evită confruntarea cu faptele, dar tinde, prin logica înlăturării de pe piaţa admiraţiei publice a concurenţilor, să împiedice orice politică realistă. El nu pleacă de la fapte; tinde să le descurajeze; iar dacă are succes le face imposibile. Astfel, prin logica sa firească de funcţionare, patriotismul sforăitor îşi taie orice posibilitate de a deveni cândva, în vreun fel, patriotic.
Din toate acestea rezultă limpede că patriotismul pur verbal este un fals patriotism.
Un foarte elocvent exemplu al nocivităţii şi falsităţii acestui tip de patriotism este dl Gheorghe Funar. Cât timp acesta a fost primar al Clujului, Clujul a suferit variat şi multiplu: social, de pe urma extremismului său; politic, de pe urma izolaţionismului său şovin; economic, de pe urma autarhiei socialiste, pe care o argumenta etnic; estetic, de pe urma clişeelor sale patriotarde; ş.a.m.d. Clujenilor nu le-a rămas, în urma celor trei mandate de primar pe care i le-au dăruit, niciun câştig. Absolut niciunul. Au rămas însă rănile: dezbinarea socială, înveninarea etnică şi înapoierea economică. Clujul a început să se dezvolte normal abia după plecarea dlui Funar. Nu spun că dl Gheorghe Funar nu îşi iubeşte ţara. Şi-o iubeşte, dar acest tip de iubire nu face bine, ci rău.
Următoarele alegeri ne vor arăta unde am ajuns, din punctul de vedere al maturizării electoratului. Până acum, patriotismul sforăitor avea o medie de 10% asigurată. Dar, dacă se va păstra structura votului de la europarlamentare, atunci am putea avea surpriza (plăcută) ca patriotismul-incapabil- de-a-produce-efecte-patriotice să nu mai treacă pragul electoral.
Recomandările noastre
