POSTELNICU: "Având în vedere cât de mult ne place să ne ia restul lumii în seamă, prezenţa atâtor demnitari străini la Bucureşti este mană cerească pentru orgoliul românesc."
Numai faptul că s-au deranjat să vină în România ne face să ne simţim mai bine. Dacă vreo doi-trei dintre ei vor şi declara că le-a plăcut, riscăm să devenim insuportabil de fuduli deoarece preţuim părerile politicienilor străini cu aceeaşi ardoare excesivă cu care îi dispreţuim pe cei locali. Din aceste motive, trebuie analizate mai cu atenţie trofeele colecţiei de lideri politici adunaţi în capitala românească în această săptămână. Este necesară o privire mai atentă, dincolo de coloane oficiale, avioane strălucitoare şi anturaje imense pentru a vedea cine ne sunt oaspeţii şi dacă chiar merită să fim atât de emoţionaţi în prezenţa lor. George „Raţă şchioapă“ Bush - în dicţionarul politic american, lame duck (în româneşte „raţă şchioapă“) este un preşedinte la final de mandat de care nimeni nu mai are nevoie. Cu o jenantă cotă în sondaje şi evitat până şi de candidatul republican la Casa Albă, dl Bush e personificarea perfectă a conceptului. Actuala sa excursie în Europa este zeflemisită de mass-media americană drept o încercare disperată de a-şi construi o moştenire istorică, după eşecul colosal din Irak. Nicolas „Bling-Bling“ Sarkozy - s-a ales cu o poreclă ce denotă un kitsch de manelist graţie reuşitei de a-şi etala viaţa amoroasă la vederea publicului. Sarko a cucerit un fotomodel, dar pare să-i fi pierdut pe francezi fiindcă le-a făcut praf speranţele de reformă şi schimbare. La aproape un an de la victoria electorală, unicul său trofeu este nevasta. Gordon „Fără Mandat“ Brown - şi-a făcut praf reputaţia de bun manager al economiei graţie unui mare faliment bancar, primul din Marea Britanie într-o generaţie. Ajuns la cârmă fără a trece de testul politic al alegerilor, dl Brown se apropie şi dânsul de sfârşitul primului an ca prim-ministru fără nicio victorie notabilă. Angela „Singură pe Lume“ Merkel - Dna cancelar a reuşit mai multe reforme ca omologul său francez, dar nu destule. În timp ce economia germană dă semne de viaţă, coaliţia pe care se bazează cabinetul său dă semne de comă politică. Zilele la putere par să-i fie numărate, căci creştin-democraţii pe care-i conduce nu reuşesc să crească în sondaje. Comuniştii, în schimb, o fac. Romano „Vraişte“ Prodi - este mai aproape de sfârşitul mandatului, şi ca atare mai irelevant, decât chiar dl Bush. Orice încercare de reformă i-a fost torpilată, iar italienii sunt mai deziluzionaţi ca oricând în legătură cu ce le rezervă viitorul.
Mai sunt zeci de alţi lideri veniţi la Bucureşti, dar pe cei de mai sus îi ştim cel mai bine şi îi luăm cel mai tare în seamă. Departe de a nega acele avantaje pe care poate că ni le aduce organizarea summitului, trecerea în revistă de mai sus nu vrea decât să pună în context prezenţa în România a unor oameni pe care românii tind să-i creadă mai puternici şi importanţi decât sunt ei în realitate. Aceşti oameni merită să se simtă bine în România, dar nu merită adulaţie necondiţionată. E destul că suportăm blocajele din circulaţie şi isteria SPP-ului la vederea oricărei poşete uitate în metrou.
Recomandările noastre
