Mircea Cartarescu: " Daca vreau sa inteleg cate ceva din ceea ce e omenesc si poate supraomenesc in mine, ma-ndrept spre a treia biblioteca a mea."
Nu mi-am fetisizat niciodata biblioteca. Nu mi s-a parut niciodata ca ea seamana cu universul insusi, ca in Borges, cu un labirint, cu un creier sau cu o femeie de care-as fi indragostit. E o mobila plina de carti, si aceasta descriptie minimala mi se pare de ajuns, caci a fi siropos, spunea Seymore Glass, inseamna sa arati fiintelor si lucrurilor mai multa afectiune decat le-a aratat-o Dumnezeu insusi (pisoii sunt destul de draguti in sine, ii spunea el logodnicei lui, nu mai trebuie sa le pui si botosei).
Biblioteca mea este o mobila plina de carti. De fapt, am in living doua piese de mobilier alipite in mod oarecum fortat. Prima se numeste, romantic, „Anca” si e o somptuoasa si ridicola mobila din perioada comunista. Mi-am cumparat-o din banii primiti pe prima mea carte de versuri, aparuta in 1980. E grea, din stejar masiv, sprijinita pe labe de leu, plina de incrustatii in lemn, rame si ferestre cu cristal fumuriu. Vrea sa imite cine stie ce model pierdut prin cartile de istoria mobilierului. Intotdeauna am trait cu teama ca o data acest enorm rastel pentru carti se va prabusi peste mine. Biata Anca e gravida cu mii de carti, ca o regina a termitelor, nu mai e loc in ea nici cat sa strecori un subtire catalog de editura.
Cartile sunt atat de lipite in ea, incat daca tragi de una, cad toate de pe raftul respectiv. Sunt puse pe doua sau trei randuri, sunt dizolvate unele in altele, au devenit un fel de masa de celuloza imbatranita. Carti din vechiul regim, prost tiparite, pe hartie poroasa, cu coperti de carton ordinar, de ambalaj. Degeaba scot din raft, sa zicem, un Kafka de acum treizeci de ani: cerneala tipografica e intinsa acum uniform pe toata pagina: paginile sunt cenusii, faramitate si pline de minusculi scorpioni de hartie, ce se hranesc cu cleiul din cotor. Peste inca douazeci de ani cartile astea vor fi fragile ca de cenusa: la cea mai mica atingere vor deveni gramajoare informe de pulbere. De altfel, si pantecul de lemn al Ancai sufera de o boala ascunsa: noaptea, cand se face liniste desavarsta, aud cum rod carii in fibra stejarului, sapandu-si acolo reteaua inextricabila de canale.
A doua piesa e capitalista, de la IKEA, si poarta si ea un nume, e drept, mai putin romantic: DHK-4231F. E minimalista si pusa la punct ca o secretara blonda din biroul unui director de firma. Asta mi-am cumparat-o de curand si mi-a venit acasa in pachete plate, cu conotatii sinistre (cum sa nu-ti amintesti „Le chanson d’un dadaiste”? „Et l’epoux le jour de l’an/ Savait tout et dans une crise/ Envoya au Vatican/ Ler deux corps en trois valises”...) Fireste, si subtirelele rafturi suspendate parca in levitatie de-a lungul peretelui sunt pline de carti, nou-noute si stralucitoare de data asta, cu coperti plastifiate, pline de sex-appeal.
Dar, pentru ca nu-mi fetisizez biblioteca, ci, dimpotriva, o folosesc cum isi foloseste strungarul bancul de lucru, e in ea o dezordine totala si fermecatoare: cartile sunt puse de-a valma si-mperecheate la-ntamplare ca intr-un Swedish party, cele mai bune laolalta cu cele mai proaste, cele de stiinta langa cele de calatorii, albumele de arta langa scrieri Zen, filosofii clasici langa carti de tipul „sapte minute de sex perfect”, dictionare langa biografii de rockeri...
In plus, intercalat intre rafturi, un inalt rastel pentru CD-uri in care, intr-o harababura la fel de aiuritoare, Bach sta langa B.B. King si Sostakovici langa Eminem. Daca-mi trebuie urgent o carte, mi-e tot atat de greu s-o gasesc ca si-n cealalta biblioteca, unde titlurile de pe cotoare sunt sterse de trecerea vremii. Aici, ele sunt tipatoare, toate cer o atentie absoluta, dar impreuna formeaza tot un zgomot alb, o senzatie de uniformizare si cenusiu ca si paginile decolorate din Kafka.
Daca vreau sa meditez, sa ma simt eu insumi, sa respir aer curat cu plamanul metafizic al creierului meu, daca vreau sa inteleg cate ceva din ceea ce e omenesc si poate supraomenesc in mine, ma-ndrept spre a treia biblioteca a mea. In fata casei mele incepe padurea. Cel mai mult imi place sa ma-nfund pe drumurile ei intortocheate, sa privesc buruienile marunte si pline de bobite rosii, paianjenii sticlosi ce-si fac panzele intre doua trunchiuri umede, radacinile ce serpuiesc si se-afunda-n pamant. De-aici incepe biblioteca imensa a lumii largi, ale carei semne nu incetam toata viata, asemeni chinezilor, a le-nvata. Caci suntem cu totii cititori „in flori, in ochi, in buze, in morminte”, dupa spusele unui mare poet.
Recomandările noastre
