TISMĂNEANU: "Regimurile comuniste sunt întemeiate pe supremaţia ideologiei, iar deciziile politice, economice şi sociale sunt întotdeauna inspirate de comandamente inspirate de doctrina marxist-leninistă, în fapt o decăzută religie seculară. "
Miturile originare sunt legate de internaţionalism, proletariat, lupta de clasă, naţiune socialistă, revoluţie etc.
În cartea mea „Mizeria utopiei“ (Polirom, 1997) am discutat acest subiect, aratând că ascensiunea, funcţionarea şi declinul sistemelor comuniste nu pot fi înţelese dacă nu se ţine seama de rolul decisiv al ideologiei. În evoluţia sa, stalinismul a trecut de la faza pretins internaţionalistă la aceea a unui naţionalism exacerbat.
Aşa s-a întâmplat în anii jdanovismului în URSS, dar şi mai târziu, în perioada brejnevistă când naţionalismul velicorus a devenit parte a ideologiei oficiale. O carte recentă, intitulată „O istorie «glorioasă». Dosarul protocronismului românesc“, de Alexandra Tomiţă (Cartea Românească, 2007), demistifică edificiul ideologiei protocronismului românesc ca mecanism legitimator al dictaturii lui Nicolae Ceauşescu. Deşi regimul profesa mitul internaţionalismului socialist, în realitate, mai cu seamă după 1971, s-a mers în direcţia a ceea ce eu numesc sinteza barocă dintre stalinism şi fascism.
Într-o remarcabilă analiză, Caius Dobrescu dezvoltă această abordare şi examinează „barocul fascisto-comunist ca fenomen global“ („Caietele Echinox. Gulag şi Holocaust“, Cluj, 2007). Protocronismul a fost o plăsmuire eterogenă, un construct quasi-mitologic, îmbibat de nostalgii arhaice şi indigenism izolaţionist, care susţinea până la absolutizare priorităţile româneşti în plan ştiinţific şi cultural. Fără a se feri de ridicol, promotorii săi au prezentat această viziune drept contrapartea în cultură a liniei politice „originale“ susţinute de Ceauşescu pe plan extern. Sprijiniţi de aparatul ideologic al partidului şi de Securitate, protocroniştii au purtat o bătalie împotriva veritabilelor valori estetice şi au cultivat o ideologie pe cât de vetustă, pe atât de exclusivistă.
Cum demonstrează autoarea, în jurul protocronismului s-a purtat o bătălie politică şi culturală. Cartea luminează mizele reale ale conflictului dintre protocronişti şi adversarii lor. Aceştia din urmă trebuiau să reziste noilor Calibani făcând apel la terminologia epocii, fără însă a îngenunchea în faţa dictatului oficialităţii. Ţinta a reprezentat-o teoria sincronismului formulată de E. Lovinescu, deci întreaga direcţie pro-occidentală decisă să salveze valorile estetice periclitate de noul proletcultism. În fapt, protocroniştii grupaţi în jurul revistelor „Săptămâna“ şi „Luceafărul“, sprijiniţi de „Scânteia“ şi „Scânteia Tineretului“, urmăreau să obţină dominaţia instituţională în planul culturii. Campionii triumfalismului patriotard au fost: Edgar Papu, un erudit istoric al literaturii universale ale cărui idei au fost desfigurate până la grotesc, dar care s-a complăcut în această situaţie; Eugen Barbu, C.V. Tudor, Paul Anghel, Adrian Păunescu, Dan Zamfirescu, Mihai Ungheanu, Ilie Bădescu, Pompiliu Marcea. Linia ultranaţionalistă a fost constant sprijinită de „Suplimentul literar-artistic al Scânteii Tineretului“ (SLAST), condus de Ion Cristoiu. Menţionez aceste nume pentru a pricepe ce motivează unele dintre reacţiile furibunde împotriva Raportului Final de condamnare a comunismului. Mulţi dintre corifeii protocronismului sunt astăzi activi în jurnalism, ştiinţe sociale, în politică, ba chiar şi în zona afacerilor. Nu mai vorbesc de tracomanii de ieri şi de azi. Alexandra Tomiţă îşi dezvoltă originala analiză în dialog cu tezele profesoarei americane Katherine Verdery, din lucrarea acesteia despre compromis şi rezistenţă în cultura românească în anii ceauşismului, apărută la Humanitas, la începutul anilor ’90. Cartea prezintă o clară topografie şi o hermeneutică menite să explice diversele poziţionări şi alianţe, demonstrând faptul că protocroniştii nutreau ambiţia de a-şi impune fantasmele şi fixaţiile drept religia politică a ceauşismului dezlănţuit. La polul opus, anti-protocroniştii (N. Manolescu, E. Simion, Z. Ornea, Gh. Grigurcu, Al Ştefănescu) s-au opus acestei ofensive neostaliniste, fiind acuzaţi de „cosmopolitism“ şi „xenofilie“. Un nesfârşit serial semnat de Artur Silvestri în „Luceafărul“ construia mitul conspiraţiei anti-protocroniste, deci opuse secretarului general şi ideilor sale, urzită de postul de radio Europa Liberă. Lovinescianismul era blamat ca antinaţional, iar fiica lui E. Lovinescu, distinsa intelectuală Monica Lovinescu, devenea ţinta unor infame atacuri propagandistice, dar şi a unor brutale atacuri fizice. Artur Silvestri este astăzi preşedintele Patronatului Imobilar din România. Păunescu, Vadim Tudor şi Ungheanu sunt parlamentari. Patologia culturală a ceauşis-mului se prelungeşte în patologia morală a tranziţiei postcomuniste.
Recomandările noastre
