La fel cum există o vârstă de internet, socotită de la data de la care o persoană a „apărut” pe un blog sau un forum, generaţiile Web-ului găsesc modalităţi noi de distracţie şi, s-o spunem cinstit, frecat menta.
Una dintre acestea este Twitter-ul, devenit cunoscut şi în România ca urmare a „revoluţiei” de la Chişinău de acum câteva săptămâni. Dincolo de viteza şi uşurinţa cu care cineva îşi poate trimite opiniile prin Twitter, există şi o relevanţă sau premise de succes ale platformei, pe termen lung?
Câteva instrucţiuni tehnice, tocmai fiindcă sunt simple: îţi trebuie doar o adresă de e-mail ca să te înscrii pe Twitter.com şi ca să începi să trimiţi mesaje. Obţii un microblog de forma Twitter. com/Nume (subsemnatul are unul la Twitter. com/anescu) şi i-ai dat drumul. Poţi scrie ce vrei, dar numai în limita a 140 de semne (litere). Mai rămâne şi să te citească cineva.
Cititorii apar oarecum în momentul în care alţi amatori de Twitter încep să te urmărească („followeze” în jargon). Tu însuţi te poţi plimba prin conturile altora şi, atunci când găseşti pe cineva interesant, dai clic pe „Follow” pentru a vedea mesajele respective pe pagina proprie.
După aceste scurte explicaţii, plicticoase pentru cei care folosesc deja platforma (scuze!), să revenim la întrebarea necesară: la ce şi cui foloseşte? Creat în 2006 de Jack Dorsey, un programator care are azi doar 32 de ani, Twitter funcţionează nu numai ca un „blog de bloguri”, ci şi ca o platformă de chat. Un studiu din februarie 2009 spune că există aproximativ şase milioane de utilizatori în lume. Problema e alta: câţi dintre utilizatori sunt citiţi de cineva?
Răspunsul e neaşteptat de optimist. Twitter „se ia” ca o viroză. Dacă îţi faci un cont şi eşti cât de cât cunoscut pe internet, începi să vezi cum cifra din dreptul lui „Followers” creşte singură. Fără să-ţi baţi capul, te poţi trezi uşor cu 100-200 de oameni (vine vorba) care „te ascultă”. Rămâne numai să-i hrăneşti cu ce vrei. Cei care o fac sunt mici vedete Web 2.0, persoane fizice, care îşi sporesc notorietatea - şi deci veniturile potenţiale - prin intermediul serviciului. Un Cristian Manafu, de exemplu, a intrat în top 5 România cu peste 2.000 de utilizatori la Twitter.com/ manafu. Poate scrie, printre altele, mesaje cu privire la conferinţele pe care le organizează cu tot mai mult succes. Pe Twitter pare a fi deci vorba de o persoană + o nişă bine găsită.
Alte strategii de succes sunt însă mai puţin verosimile: Edipresse AS, grupul care editează „Elle” şi „Avantaje”, anunţă impersonal diferite concursuri cu premii. S-au strâns în jur de 250 de doritori (sau doritoare). „Dincolo”, la Twitter. com/Aplusk, Aston Kutcher îşi ţine la curent cu privire la propriile mişcări fanii, previzibil. Dar cu mare succes: numărul unu mondial, cu 1,74 milioane de „followers”. Barack Obama şi Demi Moore fac ceva asemănător, tot cu succes, iar publicaţia satirică „The Onion” îşi anunţă titlurile.
Care e numitorul comun? Twitter îţi găseşte publicul neverosimil de repede fiindcă e comod, gratuit şi mai ales fiindcă limita de lungime e aceeaşi cu a SMS-urilor, 140 de caractere. Cititorul, telespectatorul sau utilizatorul de net este pe nedrept acuzat de tulburări de atenţie şi superficialitate. El a ajuns aşa tocmai fiindcă este asaltat din toate părţile cu informaţie de către producătorii de conţinut, cei care se plâng de simptomele publicului. Nu e clar dacă Twitter, în sine, va deveni o afacere, dar el evidenţiază câteva imperative ale comunicării de succes în 2009: concizie, colocvialitate, voce distinctă, relevantă.