Un fost constructor american şi un programator român devin colegi de criză în povestea unui cântec al Marii Recesiuni.

Eduard Dumitru avea un tic. În fiecare dimineaţă, înainte de a intra în clădireaturn ce-i adăpostea biroul, la cel de-al patrulea nivel, se asigura că are cămaşa aşezată corespunzător, că pantalonii din stofă pe care cheltuise o mică avere, în urmă cu ceva mai mult de un an, sunt trecuţi peste pantofii negri, lucioşi, şi că mânecile cămăşii ies de sub sacou în părţi perfect egale. Era mai mult o chestie de atitudine, o injecţie de încredere organizată deliberat înainte ca uşile liftului să se închidă, iar Eduard să se trezească analizat din toate unghiurile de colegii săi.

Apoi liftul se oprea, el cobora, „Salut”, sau „’Neaţa” sau „Noroc”, pentru cine i se nimerea în cale, biroul său, opt ore de muncă, afară, acasă, masă, televizor, vreun serial sau vreo emisiune insipidă, somn. Şi de la capăt. Oricât de perversă ar putea părea rutina asta, Edi îi duce dorul. De şase săptămâni a fost pus pe liber cu ocazia reorganizării prilejuite de criza economică. Situaţia nu ar fi însă chiar lacrimogenă. Eduard nu e tipul clasic de şomer, cu rate la bancă ce-i depăşesc veniturile lunare, nevastă, copii, în pericol să-şi piardă casa sau maşina luată în leasing. Nu, în fapt, personajul nostru a primit câteva salarii compensatorii deloc de neglijat, stă într- o garsonieră cumpărată acu’ cinci ani cu banii jos şi se duce la serviciu cu metroul şi tramvaiul. Ba chiar are şanse să ajungă pe un post mai bine plătit decât cel din care a fost demis de curând, dar peste cam un an, aşa, „cam pe atunci se zice că s-ar mai regla situaţia”.

Edi şi povestea şlagărului

Însă, în felul său minuscul şi naiv, povestea lui Edi trasează o paralelă peste vremuri. În 1932, un bărbat numit Al, cu un destin asemănător corporatistului din zilele noastre, devenea subiectul cântecului „Brother, Can You Spare a Dime?”. Munca devotată, visele de îmbogăţire de rigoare, petrecerile de când era „pe val”, apoi criza, pierderea locului de muncă şi zilele triste de după au transformat cântecul într-un veritabil şlagăr al „Great Depression”- ului, marcă înregistrată a celei mai mari crize mondiale de până anul trecut. Adusă la zi, povestea fostului model instituţional al muncitorului, constructor de căi ferate şi blocuriturn, se întâlneşte cu actualul şablon, al corporatistului devotat. Ambii, angajaţi „să clădească un vis”. Apoi obligaţi să o ia de la capăt, în anii cenuşii ai crizei financiare.

PRETEXTUL

„The Great Depression” şi povestea tristă a „constructorului de vise”

Al nu se născuse încă pe 29 octombrie 1929. Era mai degrabă o pojghiţă ce aştepta să se închege, la fel ca majoritatea poveştilor ce aveau să apară după „Marţea Neagră” a Americii. La finalul acelei zile, Bursa de pe Wall Street şi-a dat obştescul sfârşit, după a cinci zile de criză şi incertitu dini, deschizând drumul spre „The Great American Depression”, cozilor la pâine, seriei falimentelor bancare şi nenumăratelor fotografii înfăţişând oameni cu privirea absentă şi acoperiţi din cap până-n picioare de praf.

Trei ani mai târziu, textierul E.Y. „Yip” Harburg şi compozitorul Jay Gorney asamblau ceea ce avea să devină adevăratul şlagăr al crizei economice, „Brother, Can You Spare a Dime?”. Povestea cântecului era construită în jurul lui Al, nume generic pentru americanul clasic al acelor ani, dedicat cauzei na ţionale, patriot şi cu poftă de muncă. Fost muncitor în construcţii, Al participase la construirea reţelei de căi ferate a Americii şi a celebrelor blocuri-turn, atingând treptat un soi de bunăstare reconfortantă şi îndestulătoare, tipică „middleclass”-ului din perioada respectivă.

Modelul american: încrezător, ambiţios, visător

Al era capitalist. Unul model chiar. Cântecul îl numeşte indirect un „visător”, sau, mai degrabă, un „constructor de vise”, tot timpul disponibil în momentele în care i se solicita ajutorul, credincios ideii că tot ce i se poate întâmpla este să cunoască adevărata „pace şi glorie” pe care numai o persoană muncitoare precum dumnealui o poate obţine. În fine, Al era ambiţios, acea ambiţie pe care cultura americană a servit-o restului lumii drept model decenii la rând, convins că menirea sa nu este de „a sta în rând, aşteptând o bucată de pâine”. Asta înainte ca totul să se prăbuşească.

Acum, Al suferă. Nu atât de lipsa banilor sau a unui loc de muncă, dispărut fulgerător în vâltoarea crizei economice, ci de pierderea a ceva mult mai profund: a unui vis, a unui ideal. Tras pe dreapta chiar de sistemul pe care-l slujise cu pricepere şi perseverenţă, Al îşi aminteşte, într-o notă combinată de nostalgie şi tristeţe, de petrecerile din vremea când era „pe val”, îmbrăcat în costum kaki, alături de prietenii săi. Cântecul se încheie într-o notă directă, cu Al adresându-se ascultătorului, încercând să-l facă să-şi aducă aminte de el şi, indirect, de tot ceea ce reprezintă: modelul americanului muncitor şi onest, afectat de criza economică. „Îmi spuneau Al, cum de nu-ţi mai aminteşti? Sunt amicul tău, spune, prietene, ai cumva un bănuţ şi pentru mine?”, încheie amar personajul.

TRANSFERUL LA ZI

Criza în trei paşi: „înainte”, demiterea şi „după”

Eduard Dumitru n-a auzit de Al şi nici nu e neapărat familiarizat cu circumstanţele care au condus la marea criză economică din anii ’30. Ce ştie el e că situaţia actuală e destul de neplăcută şi are chiar potenţial să se transforme în ceva dramatic. Deocamdată meditează, leagă fapte şi trage concluzii preliminare. Nu era mare brânză rutina aia, acasă-serviciu-sală-afarăacasă, dar măcar era ceva pe lângă asta nouă, acasă-afară-acasă. Iar veştile nu mustesc de optimism. „Câteva luni o să fie blocat, totul e mort în domeniu”, sună analiza sa. Până atunci însă, să-l cunoaştem mai bine pe acest Eduard Dumitru şi povestea demiterii sale neaşteptate.

Scurtă descriere a locului acţiunii

2 februarie 2009 nu a fost, nici pe departe, cea mai bună zi de ieşit din casă, darmite un moment potrivit pentru ca Edi să se trezească fără un loc de muncă. În jurul orei 8.45, aranjat vestimentar cum se cuvine (şi cum a fost descris mai sus) şi anihilat de frigul ce-l filase tot drumul, Eduard Dumitru a pătruns în incinta clădirii în care se afla şi sediul firmei sale, situată în apropierea pieţei Alba Iulia din Capitală.

Doi metri pătraţi. Un birou cu un computer, legat la reţea printr-o încrengătură de cabluri în care, dacă nu eşti atent, îţi poţi rupe gâtul în orice secundă. Un telefon, coşul de gunoi dedesubt, câteva sertare în care să-ţi ţii hârtiile. Postul său de lucru. În stânga, fata care răspunde la telefoane. În dreapta, marele server ce nu doarme niciodată. Împrejur, doi metri pătraţi multiplicaţi de vreo 50 de ori. Reţele de internet, reţele locale, reţele de conectare la imprimantă şi reţele telefonice. Fiecare, cuminte, la biroul său.

Discuţia din birou

Pe la ora 4 după-amiaza, Eduard Dumitru a fost sunat şi chemat în încăperea de la capătul halei. Acolo, şeful, desenând parcă linii invizibile în timp ce vorbea, i-a spus scurt că va fi pus pe liber, că nu mai sunt comenzi ca altădată şi a trebuit să facă asta, că, na, asta e... Edi şi-a strâns hârtiile şi CD-urile din birou, asta a durat vreo două ore, a plecat la bere alături de câţiva prieteni care i-au deplâns soarta crudă, punându-şi concomitent întrebări asupra situaţiei lor viitoare, după care, într-o stare de ameţeală accentuată, a ajuns acasă şi s-a culcat.

CV-uri, telefoane, interviuri

Dupâ câteva zile de letargie, nervi şi oftică, Eduard Dumitru a trecut la măsuri administrative. A redus cât de mult ieşirile în oraş, mari consumatoare de bani, a renunţat complet la mâncarea la comandă, preferând săşi aducă de-ale gurii de la părinţi, şi-a depus CV-ul în câteva locuri, a dat câteva telefoane şi a mers la interviuri. Până acum, nimic. Dar Edi e optimist. Se va angaja cât de repede, poate chiar pe mai mulţi bani ca dincolo, doar să mai treacă din perioada asta.

Mai rău e cu dorul ăsta de „dinainte”, de foştii prieteni care nu mai dau niciun semn, nici măcar nu răspund la telefoane, de chefuri şi de discuţiile tehnice de la bere. De liniştea aia pe care ţi-o dă siguranţa mersului la muncă în fiecare zi şi poate de visul ce-i fusese promis cândva.

"Câteva luni o să fie blocat, totul e mort în domeniu, abia au început să se gândească de cine să scape. Cică peste un an, aşa, şi-ar mai reveni treaba. Nu ştiu, să vedem...", Eduard Dumitru, fost angajat în domeniul IT

ISTORIA UNUI CÂNTEC

De la simbol la satiră socială

Înainte să ajungă la Eduard Dumitru, cântecul „Brother, Can You Spare a Dime?” şi-a făcut loc de-a lungul fiecărui deceniu al secolului trecut, într- o istorie cu totul aparte, simbolizând greutăţile vieţii, dar şi aducând aminte de dezastrul economic mondial din anii ’30. Scrisă în 1931 de textierul E.Y. „Yip” Harburg şi pusă pe muzică de compozitorul Jay Gorney, melodia a ajuns, pentru prima dată la urechile omului de rând un an mai târziu, fiind inclusă în „musical”-ul „New Americana”, celebru la acea vreme. Cele mai cunoscute variante au rămas însă cele produse de celebra companie Warner Bros., interpretate de Bing Crosby şi Rudy Vallee, ambele înregistrate chiar înaintea campaniei prezidenţiale a lui Franklin Roosevelt, ambele ajungând pe locul întâi în topurile vremii.

Considerată iniţial „imnul perioadei viselor spulberate”, melodia a avut, de-a lungul anilor, un număr-record de reinterpretări, 22 dintre acestea ajungând pe primele locuri ale topurilor mondiale. Pe lângă preluările din diverse filme, „Brother, Can You Spare a Dime?” a ajuns şi subiect de satiră, fiind folosit în celebrul serial animat „The Simpsons”. În episodul numit „Două maşini în fiecare garaj, trei ochi pe fiecare peşte”, cântecul apare interpretat de deţinătorul unei centrale energetice, aflat într-o profundă stare de ebrietate, după ce a aflat că reparaţiile uzinei se ridică la 56 de milioane de dolari.

CITIŢI ŞI:

Au revenit în ţară după 14 ani Angajaţi pe timp de recesiune

Criza favorizează celulita Ziua în care au aflat ce este criza

Criza globală s-a întâlnit cu domnul Florea la Mioveni

Harta şomajului pe timp de criză

Oraşul care intră în şomaj

Criza ruşinii loveşte educaţia Criză în transportul de persoane Din aprilie, sănătatea costă mai mult Criza schimbă obiceiurile de consum

Criza, ca o "palmă dumnezeiască" MIRCEA DIACONU: „Ne-am tâmpit de tot cu criza asta”

Criza ne trimite la ţară

Criza văzută prin lentilă | VIDEO Renovarea locuinţelor se face „la negru” Reţetele ieftine, din nou în vogă

Români în criză. De nervi

• Urmează în „Evenimentul zilei”: Criza înăspreşte criteriile angajatorilor şi micşorează numărul târgurilor pentru tinerii care-şi caută un loc de mun că. Cei mai afectaţi de actuala situaţie sunt cei peste 250.000 de ab sol venţi universitari de anul trecut.

• Scrie-ne pe adresa romaniincriza@evz.ro despre cum te afectează pe tine criza. Povestea ta poate deveni subiect al campaniei EVZ.