Acum vreo câteva luni, a făcut mare vogă într-un ziar londonez un articol despre cum să atacăm criza cu obiceiurile bunicilor: făcând dulceaţă acasă în loc să o cumpărăm, fără să mai aruncăm mâncare aiurea, reparând pantofi etc. În alte părţi de Occident, „economia cârpelii” şi a trasului de coadă începe să devină o necesitate.
Maşinile mari petrec tot mai mult timp pe dreapta, mesele de restaurant sunt tot mai libere. Criza muşcă.
Umblând prin Bucureşti, Iaşi şi alte părţi de Românie în ultima vreme, nu am putut vedea cât de ocupaţi mai sunt cizmarii ţării. La vreo câteva malluri însă, aglomeraţia era încă simţitoare, chiar dacă mai puţin sufocantă ca odinioară. Congestia infernală a traficului de Bucureşti rămâne în continuare tronată de monştri pe patru roţi aflaţi într-un contrast samavolnic cu noroiul şi gropile de pe drumuri. Alte dovezi ale recentei epidemii de hiperconsumerism continuă să existe. Presa vorbeşte de criză, dar prezenţa ei nu e la fel de simţită. E greu de evitat sentimentul că România este într-o dimensiune paralelă, în care mofturile vor supravieţui cu mult după ce cuţitul va fi ajuns la os.
În ultimii ani, românii şi-au construit o întreagă identitate în jurul consumului furibund. Nimic mai prejos decât noţiunea de respect de sine a avut la bază marca de blugi, maşină sau faianţă pe care ţi-o puteai permite. Un prieten bun mi-a spus că a fost nevoit să accepte să aibă şofer şi maşină impunătoare fiindcă nu era luat în serios de prea mulţi interlocutori atunci când cobora dintr-o maşină mai modestă pe care o conducea singur.
Oricât de anacronic ar suna acest lucru, nu ne putem ascunde de realitatea că această identitate clădită pe branduri este putredă şi malignă. Mai grav este faptul că ea a fost perpetuată şi încurajată şi de politicieni şi alţi aşa-numiţi „formatori de opinie” care nu au sesizat nimic eronat în ancorarea puţinelor valori care ne mai rămân pe coordonatele con sumului şi al posesiunilor, al straturilor cu flori de import sau ale altor fiţe similar de găunoase.
Tristeţea este însă că avem de-a face cu o problemă mult mai profundă decât îndepărtarea de valori tradiţionale cum ar fi un minim de decenţă, generozitate sau bun-simţ. Problema este mult mai gravă decât deşirarea stofei spirituale a românilor sau devierea de la ceea ce ne place să credem că eram odată.
Gravitatea mult mai mare a acestei stări de fapt o dă impactul avut asupra unei întregi generaţii de tineri. Între părinţii care-au echivalat succesul în câştigat bani cu succesul lor în creşterea copiilor şi restul unei societăţi cuprinse de furia achiziţiei, România este aproape de a fi preluată de o generaţie pentru care noţiunea de busolă morală sau emoţională ia forme de branduri de ţoale sau mobile, şi asta în cazul fericit în care ea ar exista.
Un om deştept a spus că trebuie să fim drăguţi cu propriii copii, deoarece ei vor alege azilul unde vom muri. România e pe cale să intre pe mâna unei generaţii aflate într-o derivă greu de descris şi căreia i-a dat prea puţin, deşi credea că îi oferă foarte mult. De cât de bine gestionăm acest decalaj va depinde însăşi stabilitatea şi siguranţa ţării pe termen lung.
Recomandările noastre
