Miercuri 4 februarie, toţi cei care mai urmăresc viaţa publică au avut senzaţia unui déjà vu exasperant: pesediştii au făcut din nou zid în jurul lui Adrian Năstase, s-au substituit instanţelor şi au blocat trimiterea în plen a unei recomandări favorabile solicitării procurorului general privind începerea urmăririi penale a fostului premier.
Nu ar trebui să fim surprinşi, căci în PSD nu s-a schimbat nimic din noiembrie până acum: partidul nu a devenit dintr-odată adeptul statului de drept şi nici nu şi-a făcut curăţenie în interior. Dimpotrivă, în odiseea ministrului de interne, a dovedit că luptele dintre facţiunile sale sunt mai importante decât interesul naţional şi că oamenii săi forte sunt adesea vulnerabili din cauza unei grele moşteniri penale. Din dezvăluirile ultimelor săptămâni în presă şi pe blogurile celor mai bine informaţi, a reieşit că Gabriel Oprea a fost desfiinţat politic pentru că nu i-a făcut pe plac lui Marian Vanghelie şi nu l-a propus pe Mincu Silvestru pentru funcţia de secretar de stat pentru ordine publică, ci un alt candidat agreat iniţial de PSD. Atunci însă Adrian Năstase şi aliaţii săi strigau ca din gură de şarpe că preşedintele Băsescu a vrut să rupă partidul. Acum înţelegem că preşedintele, prin intermediul lui Emil Boc, a vrut eventual să-i blocheze pe protejaţ ii lui Marian Vanghelie - ceea ce s-a întâmplat şi în cazul lui Liviu Dragnea, sosit la MAI cu acelaşi mandat de la Vanghelie. Abia Dan Nica ar putea restabili standardele unei minime decenţe în selectarea secretarilor de stat din MAI.
Pe de altă parte, povestea demisiei lui Liviu Dragnea a rămas spusă doar pe jumătate, pentru că puţini s-au mai aplecat asupra afacerilor sale controversate şi vulnerabilităţii domnului Dragnea în faţa scrutinului unui eventual succesor la şefia Consiliului Judeţean Teleorman. Ca să se apere, domnul Dragnea avea nevoie de funcţia de secretar general al PSD, pe care se pare că Mircea Geoană i-a promis-o şi apoi i-a oferit-o şi fostului ocupant, adică lui Titus Corlăţean. Până la urmă, demisia lui Liviu Dragnea poate fi interpretată ca o cedare în faţa propriei vulnerabilităţi, facilitată de intransigenţa premierului Boc faţă de antecedentele candidaţilor propuşi la comanda lui Marian Vanghelie. Acesta din urmă pare să fi cedat pentru moment, dar desigur nu va renunţa, iar Mircea Geoană dă impresia că nu vrea să-l supere prea tare pe liderul organizaţiei PSD Bucureşti. Senzaţia că orice alianţă cu PSD se contaminează cu problemele specifice acestui partid nu mai poate fi evitată. La fel s-a întâmplat şi în cazul disputei din Comisia juridică a Camerei.
Preşedintele Băsescu a rezolvat, cu dificultate, situaţia ministrului de interne, dar rezolvarea cazului Năstase va fi mult mai grea, având totodată şi o miză mult mai mare, pentru că şeful statului şi-a fixat drept obiectiv scoaterea României de sub monitorizarea UE pe justiţie, ceea ce nu se va întâmpla fără autorizarea urmăririi penale a lui Adrian Năstase. Acelaşi preşedinte are însă nevoie de o bună colaborare cu PSD în vederea propriei realegeri. Colaborarea a mers relativ bine cât a fost vorba de banii publici, dar s-a poticnit la capitolul valori şi principii politice. Dacă acceptă tarele şi disfuncţiile PSD, atunci PDL şi preşedintele trebuie să renunţe la valorile şi principiile pe care le-au afirmat până acum şi în numele cărora au fost votaţi. În numele unei minime coerenţe interne, tandemul Boc-Băsescu ar trebui să fie incompatibil cu combinaţia Geoană-Vanghelie-Năstase. Deocamdată, în numele solidarităţii dictate de criză, PDL încearcă să menţină ficţiunea compatibilităţii cu o ipotetică aripă constructivă a PSD. Aparenţele nu au fost însă niciodată mai înşelătoare.
Recomandările noastre
