Eglise Saint-Étienne-du-Mont, Paris, 6 ianuarie 2015, seara. În această biserică, se află moaștele Sainte Geneviève, ocrotitoarea Parisului, sau, mă rog, ce a mai rămas din moaștele Sfintei după Revoluția de la 1789, care a reușit să spargă nasurile capetelor lui Iuda de la Notre Dame de Paris, confundîndu-le cu capete de regi.

Articol preluat de pe blogul lui Ion Cristoiu

Moaștele Sainte Geneviève sunt considerate făcătoare de minuni. Lîngă racla cu moaște s-a amenajat un mic altar, mereu străjuit de lumînări aprinse. În fața altarului, e un loc pe care cad în genunchi credincioșii.

Marți, 6 ianuarie 2015, seara, aici se prăbușise într-o rugăciune o femeie.

M-am întrebat, tulburat, ce nenorocire se abătuse asupra ei. Avea un fiu grav bolnav? Soțul era șomer de nu știu cît timp? Era ea însăși grav bolnavă?

Am așteptat să termine rugăciunea ca să fac un film cu altarul.

Firește, dacă aș fi lucrat la Charlie Hebdo, în numele libertății de expresie (filmam ca să pun pe blog), nu numai c-aș fi filmat în timp ce femeia se ruga, dar mai mult, i-aș fi dat un ghiont că să termine o dată cu rugatul. Mai înainte, un preot mi-a atras atenția că uitasem să mă descopăr la intrarea în lăcașul de cult și, evident, mi-am scos căciula cu mii de scuze. Păi, dacă eram de la Charlie Hebdo, în numele libertății de expresie, nu mi-o scoteam și-i ziceam și vreo două.

Cei de la Charlie Hebdo au scos un număr special, intitulat Veritabila istorie a micului Isus.

Coperta o înfățișează pe Fecioara Maria într-o postură atît de deșucheată, încît nu cutez nici măcar să povestesc așa-zisa caricatură.

Sînt convins că redactorii revistei nu credeau în Dumnezeu. Credeau, în schimb, în parale, pentru că unii dintre ei erau printre cei mai bine plătiți caricaturiști din Franța.

Da, dar femeia aia amărîtă de la moaștele Sainte Geneviève crede în Dumnezeu, în Fecioara Maria. Mai mult, crede în puterea unei Sfinte de a o scoate din nenorocire în urma rugăciunilor.

La ea, la femeia aceea a cărei ultimă speranță e Fecioara Maria, cei de la Charlie Hebdo nu s-au gîndit?

Nu s-au gîndit, pentru erau loviți de o nesimțire imbecilă.

Dacă erau atît de neoprit în manifestarea libertății de expresie, de ce nu și-au caricaturizat pe prima pagină mamele surprinse cînd le-o trage tatăl?!

De ce?

Pentru că în cazul ăsta e vorba de ei, iar în cazul Fecioarei Maria, de alții.

Sau un alt exemplu.

Bag seamă că unii dintre caricaturiștii de la Charlie Hebdo aveau companioane sau pe românește concubine.

Cum s-ar fi simțit unul dintre ei, dacă, în plină stradă, un musulman, invocînd libertatea de expresie, i-ar fi zis companioanei dînd din tocuri pe lîngă el: Vaco! Vai, dar ce boită ești!

Nu sunt bigot, nici măcar bisericos.

Cu toate acestea n-am cutezat în viața mea de ziarist și nici în viața mea de scriitor să-mi bat joc de un simbol al credinței creștine.

De ce?

Pentru că nu există libertate a presei absolute, cum trăncănesc în aceste zile, de dimineață pînă seara, jurnaliștii români, toți lucrînd la moguli și toți autocenzurîndu-se nu numai cînd e vorba de cel care le dă banul, dar și cînd e vorba de indicații primite de la șefi, slugile din dormitor ale Mogulului, pentru că simplii redactori sunt slugile din bucătărie. De 20 de ani mă frec prin televiziunile din România. Am reușit să trec pe la toate televiziunile de știri. Luînd seamă la izmeneala cu Je Suis Charlie!, asumată în chip penibil și de Klaus Iohannis, ceea ce vrea să ne spună nouă, proștilor, că jurnaliștii care fac atîta caz de asta, deși lucrează la Mogul, sunt în stare să înfrunte și mitralierea de dragul libertății presei, îmi vine să rîd. Mergeți în orice televiziune de știri, mergeți la orice ziar din România și apucați-vă să-l înjurați pe Mogul. Credeți că n-o să sară la dvs. cu gheruțele din dotare, fătuca moderatoare, căreia i s-a spus în cască sau pe SMS să ia atitudine, să vă facă praf și a doua oară, să nu-l mai vadă prin studio pe imbecilul care s-a luat de Patron?

Nu există libertate de expresie absolută, cum nu există nici libertate absolută.

Limitele libertății de expresie sunt în noi, în ziariști, și ele țin de cei șapte ani de acasă, de bun simț, de sensibilitate, de civilizație în ultimă instanță. Milioane de francezi de religie musulmană s-au format în credința că nu există mai mare blasfemie decît cea de ați bate joc de Profetul Mahomed.

Cei de la Charlie Hebdo știau asta. Mai mult, văzuseră reacțiile furioase ale musulmanilor din Franța. Poate că, excepție făcînd cîțiva descreierați, nimeni nu s-a gîndit să-i masacreze.

Sunt sigur însă că stîrneau ura credincioșilor musulmani.

Ei totuși au continuat s-o facă.

De ce?

Pentru că lipsiți de talent de umoriști (caricaturile din ultimul număr, cel pe care l-am luat de la Paris, sunt de tristețea unei masturbații la rece), redactorii au apelat la eterna șmecherie mizeră a celor care n-au talent de ziariști:

Provocarea, provocarea care aduce publicitate gratuită și, prin asta, tiraj. Un anunț din pagina 3 a numărului din 7 ianuarie 2015, dezvăluie că revista se confrunta cu mari probleme financiare, ivite din tirajul slăbuț.

Zece dintre redactorii revistei au fost masacrați de doi descreierați, care au găsit de cuviință că, astfel, spale ofensa adusă milioanelor de credincioși musulmani.

Cei doi au fost lichidați de forțele de ordine franceze.

Dinte pentru dinte!

Și cu asta basta!

Francezii ar trebui să iasă în stradă pentru a cere demisia Guvernului, cel care răspunde de protecția cetățenilor, ca manifestări care pică de minune Guvernului și, mai ales, a Președintelui, nefericitul Hollande.

Ei ies, cică, să se solidarizeze cu cei de la Charlie Hebdo.

Ce rost au solidarizările cu cei de la Charlie Hebdo?

Să-i incite și pe alți imbecili de pe Planeta Presei ca, în numele unei așa zise libertăți absolute de expresie, să jignească profund credința altor semeni de pe glob numai și numai ca să mai pună în cot ceva pițule?!