Dosarul Mafiei retrocedărilor de păduri din județul Bacău atrage atenția asupra Mafiei Retrocedărilor în general.

Am considerat şi consider Retrocedările drept cel mai mare jaf din Istoria României de la fanarioţi încoace.

În 2008, cînd se aprinsese vîlvătaia Scandalului Constanda, ţinînd de Reţeaua drepturilor litigioase, spuneam la Sinteza zilei de la Antena 3, profitînd de faptul că  Mihai Gâdea nu descoperise drogul de a fi ștab înainte de termen:

„Afacerea Retrocedărilor este cea mai mare şi cea mai ticăloasă din România, de la oameni inventaţi şi pînă la proprietari morţi.

De ce?

Pentru că retrocedări înseamnă clădire, dar mai ales spaţiu demolabil.”

Ulterior, am intervenit în scris şi verbal de zeci de ori împotriva acestui jaf bine poleit propagandistic drept îndreptarea crimelor comise de comunism, drept nevoia de justiţie socială. N-avea importanţă că în numele acestei justiţii sociale, oameni fără nici o altă vină decît cea că primiseră casă pe vremuri într-o clădire pe care acum, după decembrie 1989, puseseră ochii mafioţii retrocedărilor erau zvîrliţi în stradă. N-avea nici o importanţă că o pîrloagă de pe vremuri, devenită prin extinderea Bucureştilor în anii comunismului, extindere făcută din sacrificiile unor întregi generaţii succesive, de o mie de ori mai scumpă, intra în posesia unor bandiţi. N-avea importanţă că pe întreaga planetă se iviseră peste noapte mii de urmaşi ai unor pretinşi proprietari din România. N-avea importanţă că, de fapt, clădiri, păduri, lacuri, dealuri, terenuri agricole intrau în stăpînirea unor mafioţi din Serviciile secrete ale României, una dintre instituţiile cele mai corupte din perioada postdecembristă, pentru că n-au dat şi nu dau seamă nimănui, toată lumea temîndu-se de ele mai rău ca de fosta Securitate, şi nici măcar a unei odrasle de prin Noua Zeelandă, devenită brusc mai importantă decît bietul muncitor, din faptul că în sîngele ei curgea sifilisul cu care se pricopsise bunicul culcîndu-se cu servitoarea. N-avea importanţă că se îmbogăţeau văzînd cu ochii inşi care nu produceau nimic, în afară de moştenitori falşi şi de acte false plasate în Arhiva Naţională.

Păduri seculare, clădiri de şcoli, spitale, grădiniţe, instituţii publice, muzee, terenuri de sub fabrici, străzi, parcuri, trotuare, au trecut din proprietatea statului, fără ca acesta să ia un ban măcar, în proprietatea unui Grup infracţional organizat la nivel naţional, alcătuit din ofiţeri ai serviciilor secrete, avocaţi, politicieni, primari, judecători, arhivari, fabricanţi de hîrtie veche, ziarişti.

Dosarul Viorel Hrebenciuc ne dezvăluie printre altele, descoperită nu de presă, ci de procurori, cheia Marelui jaf care au fost şi sunt retrocedările:

Funcţionarii publici răspunzători de proprietatea statului.

Puţină lume o observat că jurista Carmen Dudaș de la Romsilva Bacău s-a bătut în instanță pentru ca impostorul să nu pună mîna pe cele 43 de mii de hectare ale statului.

Cu atît mai de lăudat e poziţia juristei cu cît asupra ei au făcut presiuni incredibile barosani din conducerea Romsilva de la Bucureşti şi, mai ales, barosani din politică.

Dacă după decembrie 1989 toţi funcţionarii publici ar fi procedat astfel, Mafia Retrocedărilor n-ar fi existat sau, dacă ar fi existat, n-ar fi avut proporţiile înspăimîntătoare de acum.

De regulă, dar absolut de regulă, cei răspunzători de apărarea în justiţie a avutului naţional au fost complicii, dacă nu chiar membrii Grupului infracţional organizat la nivelul întregii ţări.

În cazul Pădurilor de la Bacău, jurista s-a bătut în instanţă pentru cîştigarea Procesului.

Documentele publicate de RiseProject arată că directorul Romsilva s-a dat peste cap ca s-o scoată din joc.

În numeroase alte cazuri, schema Mafiotă a funcţionat. Şeful instituţiei care trebuia să apere în instanţă clădirea sau terenurile reuşea să nu facă nimic pentru a cîştiga procesul. Fie că juristul instituţiei absenta sau se prezenta prost, fie că era faultat prin angajarea unor avocaţi corupţi, instituţia pierdea procesul în favoarea Mafiei retrocedărilor.

Răposatul FPS a pierdut în instanță 90% din procesele de retrocedare.

Și e lesne de imaginat ce avuție națională administra FPS:

Avuție care a trecut în mîinile Mafiei retrocedărilor fără ca statul să obțină un ban din asta.

Da, orice putea să treacă din proprietatea statului în proprietate privată.

Cu o singură condiție:

Ca statul să cîștige bani din asta.

Cu banii cîștigați, statul ar fi putut construi autostrăzi, metrou, ar fi putut asigura o protecție socială mai bună.

Toți banii care puteau fi obținuți de stat prin vînzarea activelor de la FPS s-au dus în vilele bandiților, în mașinile lor de lux și în fundul ibovnicelor lor de lux.

Aşa a ajuns clădirea Muzeului Literaturii Române în mîinile Mafiei Retrocedărilor.

Primăria Capitalei, în acest caz, n-a mişcat nici un deget pentru a o apăra.

E mai mult decît semnificativ că nici un şef de instituţie n-a arătat pînă acum nici cea mai mică opunere la retrocedarea avuţiei naţionale din subordinea sa. Mai mult, şefii de instituţii au oferit Grupului Infracţional organizat date din arhivă, cînd nu le-au falsificat.

Retrocedările explică îmbogăţirea peste noapte a multor şefi de instituţii, primari, îndeosebi.

A fost metoda cea mai uşoară de corupţie.

Alte metode – atribuirea de contracte – implica pericole. Firmele dezavantajate făceau contestaţii sau chiar plîngeri penale.

În cazul retrocedărilor, cine să facă plîngere?

Statul român?

Păi statul român era reprezentat de primar, de şeful instituţiei.

Iar clădirea, terenurile, pădurile, străzile erau ale statului.

Şi dacă n-ar fi primit mită, şefii instituţiilor tot n-ar fi făcut nimic.

Înspăimîntătoarea Mafie a retrocedărilor a fost înlesnită şi de atmosfera de idealizare a Procesului retrocedărilor.

Presa, societatea civilă, Parlamentul n-au avut curajul să pună la îndoială nici o retrocedare.

Un astfel de gest aducea unui ziarist acuzaţia anticomuniştilor de serviciu că se opune îndreptării crimelor şi nedreptăţilor comise de comunism.

Că în cele mai multe cazuri, îndreptăţiţii erau plimbaţi pe drumuri, e o altă poveste.

Mă aşteptam ca Dosarul deschis de DNA să declanşeze în spaţiul politic o amplă campanie de reevaluare a retrocedărilor de pînă acum.

Nu s-a întîmplat asta.

De ce?

Pentru că toţi politicienii sînt într-un fel sau altul beneficiari ai Retrocedărilor.