Mi-a plăcut prestaţia lui Klaus Iohannis la Jocuri de putere de luni, 22 septembrie 2014, la Realitatea tv. Nu glumeam spunîndu-i lui Rareş Bogdan, cu mult înaintea acestei emisiuni, că nu-l votez pe Klaus Iohannis, deoarece nu ştiu mai nimic despre el şi, pe deasupra, îmi lasă impresia că ascunde ceva, necurat, evident. Unul dintre motivele prezenţei mele în emisiune, dar mai ales al întrebărilor adresate omului Klaus Iohannis, acesta a fost: De a-mi da seama dacă primarul Sibiului e o natură moartă spînzurată pe peretele campaniei electorale sau un om viu, cu trăirile şi gîndurile sale.

Reticenţei mele faţă de candidatura lui Klaus Iohannis i-au fost găsite, de cucoane aflate în căutarea unei mîini de lins, cîineşte, temeiuri suspecte, trimţînd toate, cum se întîmplă într-o Românie în care se chibiţează pînă şi amorul dintre Eminescu şi Veronica Micle, la punerea mea în slujba unor interese obscure.

În realitate, reticenţa se explica printr-o realitate normală a acestei campanii, unică însă în postdecembrism.

Principalii candidaţi la prezidenţiale, altfel spus cei cu şanse de a cîştiga bătălia, au fost totdeauna cunoscuţi publicului alegător cu mult înaintea anului prezidenţial. Emil Constantinescu, de exemplu, cîştigătorul din 1996, candidase şi la scrutinul din 1992. Traian Băsescu, pentru a da un alt exemplu, chiar dacă în 2004 înscris în cursă în ultimul moment, era cunoscut şi răscunoscut din 1997, primul an al Guvernării CDR.

Klaus Iohannis face excepţie de la această regulă elementară a oricărei campanii prezidenţiale, concentrată pe persoana care e candidatul, deoarece scrutinul ia în considerare şi, dacă nu chiar, mai ales omul.

Nu numai alegătorii, dar nici noi, jurnaliştii, nu ştim prea mare lucru despre el.

Unele momente ale carierei sale sînt mai departe rămase în ceaţă: participarea la Coaliţia de la Grivco, acceptul de a fi propus ministru în Guvernul Ponta, relaţia cu Germania.

Poate lui sau celor din echipa sa de campanie aceste lucruri li se par de prisos.

Ar fi o greşeală dacă s-ar crede aşa ceva.

Traian Băsescu a impus în spaţiul politic românesc un gen de politician la mare vogă în lumea de azi:

Politicianul care e şi el om, politicianul care evidenţiază trăsături de om simplu.

Printre notele acestui model de politician se numără şi două care-l definesc pe Traian Băsescu:

1) Cultivarea vieţii normale de om simplu, a omului politic. Traian Băsescu merge la un pahar la Cireşica, dansează cu nevasta, îşi ţine-n braţe nepoţica, împinge căruciorul la supermarket.

2) Firescul din intervenţiile publice, din discursuri şi interviuri.

Traian Băsescu e unul dintre puţinii politicieni care, întrebat de mine, în direct, ce mai face fiica sa, Eba, n-a răspuns trîntindu-mi un discurs despre politica partidului, ci a zis, niţel duios, niţel amar: „Se zbate şi ea, dar vedeţi şi dvs. ce-i iese!”

Nu numai politicienii occidentali corespund acestui model, dar şi politicienii ruşi. Tehnologii politici de la Moscova se dau peste cap pentru a oferi foştilor mujici imaginea uni Vladimir Putin om ca toţi oamenii şi om între oameni.

Despre performanţele lui Traian Băsescu în acest domeniu nu cred că are rost să mai vorbesc.

De precizat însă că modelul Om între oameni a fost şi este urmat de toţi politicienii români, de la Adrian Năstase şi Mircea Geoană pînă la Victor Ponta şi Elena Udrea.

Pe acest fond, Klaus Iohannis a picat ca un bolovan în geam.

Din motive care-mi scapă, echipa de campanie a adoptat strategia Icoanei scoase la vedere. 

Klaus Iohannis e plimbat prin ţară şi pe la televiziuni ca o Icoană scoasă din biserică şi purtată pe stradă pentru a alunga seceta.

Intervenţiile sale, cînd nu s-au rezumat la mormăieli, s-au dedat din plin la clişee politicianiste.

Se pare că echipa de campanie şi-a dat seama că românii nu vor vota o momîie, fie ea şi arătoasă, un personaj despre care nu poţi spune dacă ascunde ceva sau e, pur şi simplu, gol pe dinăuntru.

Am venit luni seara, la Jocuri de Putere, după ce citisem aproape trei sferturi din cartea de confesiuni a lui Klaus Iohannis. Pas cu pas, în variantă electronică, pe cale de a apărea la Editura Curtea Veche.

Lectura cărţii, ca și răspunsurile  lui Klaus Iohannis mi-au dat posibilitatea să descopăr un om, un om chiar simpatic.

Dacă în perioada următoare, folosind pretextul cărţii, Klaus Iohannis va vorbi mai mult despre el ca pînă acum, Candidatul va avea de cîştigat.

Pe parcursul interviului, luat de mine şi de Rareş Bogdan, am sesizat un nărav, de care Klaus Iohannis trebuie să se locuiască rapid:

Folosirea  clişeelor politice pe post de răspuns firesc.

Nu ştiu cine l-a învăţat că, indiferent ce va fi întrebat, în loc să fie om, trebuie să fie politician.

A fost nevoie să-l întrerup cînd îmi dădeam seama că pune placa politrucismelor sau să-l avertizez că vreau un răspuns de om şi nu de om politic.

Nu ştiu reacţia telespectatorilor.

Eu însă, care îmi vine să urlu cînd mă confrunt cu clişee politicianiste de limbaj şi de comportament (pe vremea emisiunilor cu Robert Turcescu, ne propuneam amîndoi  s-aducem în studio un clopoţel şi să-l sunăm cînd invitatul punea placa!),  am făcut o descoperire.

Una de Breaking news:

Şi, totuşi, Klaus Iohannis e om!