Ești un pictor foarte bun. Știi asta. Te bucuri de recunoaștere, dar te bazezi, mai ales, pe acel instinct vanitos care spune adesea celor mari că sînt mari. Ai însă, o problemă.
Perfect contemporan cu tine, în același oraș cu tine, lucrează un altul, la fel de mare, dacă nu chiar mai mare. Ce faci? Dacă ești un artist onest, vii cu ceva nou. Te diferențiezi cumva. În pandant cu celălalt mare, își definești profilul tău. Așa a făcut Paolo Caliari, pe la jumătatea secolului al XVI-lea, la Veneția. I se spunea Veronese, după locul nașterii, dar fusese cu totul adoptat de fermecătorul oraș de pe lagune.
Tițian, căci el domina imagistica momentului și locului, era în plină formă și lucra cu apetit, căci își găsise o nouă modalitate estetică. Nu-l mai interesau nici naturalismul în care valoarea picturii era dată de precizia și de realismul detaliului, nici clasicismul în care trebuia pictat idealul și nici manierismul în care ”tensiunea plastică” se realiza exclusiv prin mijloacele proprii artistului lăsînd dramatismul poveștii sau anvergura personajelor în plan secund. Tițian se orientase spre un cu totul alt stil, detașat și de desen și de plastică, în care expresivitatea vine din manevrarea genială a culorii și a ”substanței” acesteia, în care contrastul cromatic dă ritmul interior al lucrării, dominată de impresia că este populată de spectre din alte lumi. Din punctul de vedere al lui Tițian, barocul putea să vină liniștit, el pregătise ochiul oamenilor pentru explozia care va urma.
Un talent cel puțin egal cu al lui Tițian trebuia, cum ziceam, să vină cu ceva nou dacă vroia să aibă și el parte de faimă. Veronese a adus, în epoca lui Tițian, un alt spirit. Maestru al culorii de aceeași categorie cu Tițian, Veronese a decis să exprime tihna și buna dispoziție, să plaseze cotidianul liniștit în mijlocul lucrărilor cu miză mare elemente ironice, să lucreze tot timpul cu un zîmbet interior. Astfel, putem vedea în lucrările sale fel de fel de detalii simaptice: animăluțe în ipostaze caraghioase, personaje gesticulînd simpatic, dacă nu direct straniu, haine care nu se potrivesc exact personajului etc.
La Luvru, se găsește imensa lui lucrare din 1562, ”Nunta din Caana”. Imensă, înainte de orice, la propriu. Are 6,60 metri înălțime și 10 metri lungime. Este cea mai mare lucrare din întreaga colecție a marelui muzeu. Și aici Veronese face micile lui glume, dar glumind atacă una dintre cele mai profunde teme – cea a percepției. Veronese se întreabă, de fapt, dacă nu cumva percepțiile pot fi răsturnate, ajungînd, de pildă, să auzim cu ochii și să vedem cu urechile.
Veronese a început să fie interesat de tema ”cinei” încă de la finalul anilor 1540. Alt mare contemporan, Tintoretto, are meritul de a fi arătat că acestă temă (personaje stînd împreună la masa de seară) are nu doar deschiderile biblice știute, ci și excepționale potențialități extra-religioase, iar Veronese a urmat provocarea. Veronese pictează ” Nunta din Caana” ca pe o foarte complicată scenă de teatru cu multe personaje. În chiar primul plan al lucrării, există un cvartet de muzicieni care cîntă ceva la intrumente din secolul lui Veronese.
Cvartetul, se știe astăzi, este alcătuit din patru pictori venețieni contemporani: Veronese însuși, Tițian, Tintoretto și Bassano. Instrumentele la care cîntă fiecare au născut interpretări savuroase, căci ele nu puteau fi plasate de artist la întîmplare. Tițian cîntă la violone, Veronese la viola da gamba, Bassano la cornetto și Tintoretto la violina. Vă las să comentați singuri cum și de ce plasează Veronese însuși ”vocea” plastică a fiecăruia dintre contemporanii săi în funcție de instrumentul arondat. Singurul reper natural în această lucrare este un cer azuriu cu nori albi în fundalul întregii lucrări – nu se vede pămînt nicăieri. Oricum Isus e în mijloc, prima Lui minune se petrece sau se va petrece în curînd ori tocmai s-a petrecut, așa că sîntem în Cer cu totul.
Culorile care domină sînt cele din paleta obșnuită a lui Veronese: rozul somon, verdele malachit, argintiul și auriul, galbenul și turcoazul, amarantul și carminul – toate în incandescență. Monografi ai lui Veronese, precum T. Pignatti, ne îndeamnă să vedem în această lucrare ”un grandios efect coral, ca un organum polifonic care amintește sonoritățile muzicii contemporanului său, Andrea Gabrieli”. Miza întregii lucrări a lui Veronese ar putea fi, mai degrabă, auditivă. Cum religiosul e lăsat pe plan secund, nu e de mirare că pictorul va ajunge nu peste mult timp, cu o altă lucrare a sa, tot o ”cină”, în fața Inchiziției. Și poate că acuitățile lui perceptive sînt atît de interesante tocmai pentru că, așa cum se vede, Veronese nu stă prea bine cu mistica.
Recomandările noastre
