Alin, depistat cu tumoare pe creier, și-a trăit până acum toată copilăria prin spitale. A făcut o operație cu trei stopuri respiratorii, 16 cure de chimioterapie și 30 de raze.

Nu l-am mai văzut din iarnă. Atunci, Moșul a încurcat adresele și a lăsat la mine acasă o mașinuță de curse cu un bilet pe care scria mare ALIN, așa că am mers să i-o duc la Institutul Oncologic. L-am găsit trist, deși abia venise de la un spectacol pentru copii. Mama lui m-a privit cu niște ochi care spuneau totul: nu e bine!

Alin este un puști care, până la cei cinci ani pe care îi are acum, a trecut prin mai multe necazuri decât un om într-o viață întreagă. Tot în preajma unui Moș Crăciun, pe când avea doar trei ani, i s-a descoperit o tumoare cancerigenă de opt centimetri pe creierul mic. În termeni medicali: meduloblastom de fosă cerebrală. A fost operat de urgență la „Bagdasar Arseni”. De doi centimetri din tumoare, doctorii nu s-au putut atinge: ar fi riscat să-i afecteze creierul. Alin a făcut trei stopuri respiratorii pe masa de operație, dar și-a revenit.

Au urmat chinurile tratamentului: 16 cure de chimioterapie și 30 de radioterapie, până acum. Fiecare cu durerile, cu suferințele și disperările ei. Pentru fiecare, Alin a trebuit să vină de-acasă de la el, din comuna Castelul, județul Constanța, până la București. Analizele le face periodic la Medgidia. Iar când acestea ies prost, face un tratament de urgență la Spitalul din Constanța. „Cum să mă găsească Doamne - Doamne, să mă facă bine, dacă eu sunt mereu pe drumuri?”, se întreabă exasperat micuțul.

Între timp, tumoarea a ajuns doar de șase milimetri, dar stările proaste s-au înmulțit: dureri, amețeli, dezechilibru, nervozitate alternată cu apatia... Mama lui m-a sunat disperată, rugându-mă să-i ajut. Așa că scriu, nădăjduind că Dumnezeu să-l poată localiza în sfârșit pe Alin și să-l facă bine.

O copilărie în vecinătatea morții

Alin e un băiat cu totul special. Experiențele i-au tăiat riduri adânci prin suflet. Când a fost operat la Bagdasar Arseni, a fost coleg de cameră cu un alt băiețel, Hari. Cei doi pici ajunseseră de nedespărțit. Până într-o zi, când Hari s-a simțit rău și a trebuit mutat la Terapie Intensivă. Legătura dintre cei doi a fost atât de puternică, încât Alin a simțit ceva și a zis că trebuie neapărat să meargă să-l vadă. A găsit-o pe mama lui Hari plângând. „Hari e îngeraș?”, a întrebat-o Alin. „Da, e îngeraș, de-acum o să aibă grijă de tine”, i-a răspuns biata mamă.

Când l-am cunoscut pe Alin, vara trecută, la spital,  m-a dus imediat să-mi arate un desen pe perete: o siluetă lunguiață, cu un fel de aripioare, mâzgălită cu carioca. „El e Hari!” „Îți e dor de el?”, l-am întrebat, după ce am aflat povestea. Atunci băiețelul s-a apropiat de urechea mea și a șoptit: „Noaptea vine la mine”. „Și tu îl simți?” „Da, așa...” și Alin și-a fluturat mâna pe lângă obraz, ca un fâlfâit ușor.

E obișnuit cu moartea. Ultimii ani i-a trăit în vecinătatea ei. Hari nu a fost singurul prieten pe care l-a pierdut. La Institutul Oncologic „Trestioreanu” a fost coleg de cameră cu un alt băiețel, Andrei. Anul trecut, de Paști, tatăl lui Andrei a organizat o petrecere mare în rezervă, cu baloane și clovni. Doamne ce s-au distrat, au râs de s-au ținut cu mâinile de burți! După vreo lună de zile, Andrei a murit, iar Alin știe mai multe despre moarte decât toate cărțile de filosofie.

A căpătat ca un fel de înțe­lep­ciune amară, de bătrânețe resemnată, punctată cu momente de deznădejde („De ce m-ai făcut bolnav, mami?”) sau de speranță („Dacă o să mă fac bine, o să merg și eu la Grădi, nu-i așa?”)

Patimile după Alin

Cine se vaită că viața e grea, să vină să cunoască familia lui Alin. Doar tatăl lucrează, ca agent de pază, și câștigă mai puțin de o mie de lei pe lună. Mai sunt și cele două alocații ale copiilor - Alin are un frățior cu patru ani mai mare, Andrei, și el bolnav de astigmatism și ambliopie medie care i-au afectat un ochi.

Mama nu se poate angaja, e mereu pe drumuri la doctori, sau internată împreună cu Alin. Iar drumurile și doctorii costă groaznic. Plus mâncarea pentru Alin, care nu are voie decât pește alb, ouă și piept de pui de curte, sucuri naturale și, în general, numai produse „bio”. La fel, școala lui Andrei: uniforma, rechizitele...

Zilele acestea, bunăoară, trebuie să găsească 500 de lei pentru un RMN la București. Faptul că supraviețuiesc ține deja de minune.

Cine dorește să-l ajute pe Alin poate face donații în contul RO71BTRLRONCRT0210258101, pe numele Ciprian Marian Amariei, tatăl lui. Dacă doriți să luați legătura cu familia, puteți suna la telefonul 0764098434, la care răspunde mama lui Alin, Mihaela Amariei.