"Rusia a remarcat o noua serie de declaratii antirusesti ale presedintelui Traian Basescu". "Un alt val de retorica anti-ruseasca din partea conducerii de la Bucuresti - intr-o etapa in care dialogul Bucuresti-Moscova a inceput sa ia o dinamica pozitiva -, nu corespunde interesului niciuneia dintre parti si nu poate sa nu genereze dezamagire", din comunicatul MAE rus de vineri 4 aprilie 2014.

Unii cu retorica, alţii cu tancurile. Şi răii, în această strâmbă dreptate a celui mai puternic, sunt tot cei cu vorbele. Dar să ne aplecăm puţin asupra comunicatului. Conform acestuia:

-    Băsescu face declaraţii antiruseşti şi la Bucureşti se manifestă o retorică antirusească. De ce? Pentru că dacă se vorbeşte pe şleau despre politica externă a Rusiei – caz concret, anexarea Crimeei - asta înseamnă, în logica îngustă a Moscovei că eşti anti-Rusia. Eşti duşmanul. O logică, evident strâmbă, de repetent la aritmetică, la scriere şi la citire.

-    Dialogul Bucureşti – Moscova tocmai avea o dinamică pozitivă  De când, că noi n-o văzurăm? Cum se manifestă ea? În ce constă? Pentru că nu au apărut, de exemplu, de acum un an, detalii semnificative. Ba chiar nimic nou pe această relaţie. Sau guvernul Ponta tocmai ce ne-a vândut şi nu ştim noi? 

De ce fac referire la acum un an? Păi pentru că atunci lucrurile stăteau pe dos după cum scriam în articolul Federaţia Rusă, un imperiu în metastază, din care voi relua mai jos şi alte pasaje: 

21.03.2013 – Vocea Rusiei, trompeta de stradă a Moscovei în România (mai corect Răcnetul Rusiei la România), reia tema dragă acesteia (de fapt un îndemn făţiş la rebeliune de stradă care ar trebui privit mai serios de organele în drept) a „războiului civil”. Dacă în vara trecută erau îndemnaţi la luptă „cetăţenii” nemulţumiţi de slăbiciunea USL-ului în a termina lovitura de stat, acum ni se anunţă o Revoluţie anti Ponta, titlul articolului, după care, exact prima frază a acestuia ne spune că România se află în război civil. Toată însăilarea de poveşti de groază pe care Moscova le-ar dori desfăşurate aici pleacă de la o insinuare perversă şi departe de a fi adevărată – dar pe care mulţi dintre cei spălaţi pe creier de antene, s-ar putea să o creadă - despre cum şi-a luat Washingtonul mâna de pe România; adică „Măi băieţi, predaţi armele că sunteţi mâncaţi, aţi ajuns acum la pulanul rus!”

Mai amintesc, din exact această perioadă, „războiului contra SRI” condus pe faţă de oameni, care, printre alte păcate, îl au şi pe acela că sunt legaţi de Moscova. 

Dacă, în urmă cu exact un an, Ponta era duşmanul poporului, între timp, ca prin minune, toate sunt pe dos, dinamica e pozitivă şi doar „cozile de topor” ale Occidentului, mai stau în calea unirii fericite dintre poporul rus şi cel român. 

Golanul din curtea şcolii

De fapt, de la nivelul imperial în care a adormit (ce poveste tristă, să încerci să-ţi ţii rangul imperial doar cu biciul, nu şi cu vorba şi fapta bună, ceva cam ca bătăuşii din curtea şcolii, care îi chinuie pe cei mai mici) Rusia practică în permanenţă stilul agresiv al acuzării celuilalt: acuză, dar nu se scuză, pentru că cel mai tare, imperiul, are întotdeauna dreptate. Genul ţâfnos, pus mereu pe harţă, care nu suferă ideea de a fi contestat şi de aceea cum te prinde cum te bate, chit că are sau nu motiv. Doar aşa, să ţii minte şi să fii în continuare supus. Sistemul e construit pe un principiu exponenţial: orice răspuns palid al incriminatului, orice sugrumat protest provoacă o adevărată canonadă. Doamne fereşte de un glonţ real rătăcit dincolo de graniţă, adesea tras chiar de o un agent rus: tunurile, tancurile, aviaţia rad tot ceea ce întâlnesc pe teren, în timp ce înalţii demnitari şi presa oficială rusă spulberă orice contra-argumentaţie. Mistificare, aroganţă, bădărănie. Un adevărat” comportament imperial.

În acest tablou al impertialismului rusesc, România se bucură din partea Moscovei de un „răsfăţ special”. România este, în viziunea acesteia, nedreaptă, dispreţuitoare, agresivă, nerecunoscătoare, slugă a imperialismului occidental (american), ea însăşi cu ambiţii şi acţiuni imperialiste, idioata satului, (după cum se înţelege în subtext din declaraţiile demnitarilor ruşi, şi destul de direct din materialele propagandistice ale trompetei oficiale mai sus amintite), care refuză visul siberian în favoarea celui american. Şi Siberia e atât de goală! (De fapt, nu mai e chiar aşa de goală: câteva milioane de chinezi refac aici, cu migală vechile posesiuni ale imperiului chinez. Aşa că, nu peste mult timp, un referendum, sau o serie de referendumuri ar putea da mari dureri de cap Maicii Rusia.)

Nemulţumirea faţă de România este permanentă, ţâfna mai intensă decât în raport cu oricare alt fost stat comunist prieten, agresivitatea şi agresiunea verbală mai paranoice, dispreţul mai evident. Cei care ne ceartă, în numele marelui stat rus, nu sunt numai înalţii demnitari; acum suntem biciuiţi apoi împachetaţi în varza murată a revoltelor anti-europene şi antiamericane de slujbaşii mărunţi şi de ziariştii oficiali, care execută această sarcină cu meticulozitatea şi cu satisfacţia perversă a torţionarului în raport cu deţinutul care trebuie reabilitat.

Rusia deplânge complexele, fobiile, ostilitatea românilor şi ale statului românesc în raport cu ea, refuzul acestora de a le fi mai bine în braţele ei puternice (în care mulţi şi-au pierdut răsuflarea). Glasului ei i se alătură şi destui români, fie plătiţi, fie vuvuzele voluntare în aşteptarea recunoştinţei, sau pur şi simplu persoane simple în gândire care preiau această retorică. Criticile acestora: noi nu ştim să ne orientăm spre Rusia şi să profităm de Rusia, relaţiile economice sunt la pământ, cele politice sub nivelul solului, nu speculăm potenţialul mare al pieţei ruseşti, nu ştim să culegem din relaţia cu Rusia şi alte fructe decât cele ale unei mânii nejustificate. Noi greşim, am greşit şi, precis, vom greşi. Pentru că, ajungi să înţelegi la un moment dat (numai să nu ajungi să o şi crezi) noi suntem greşiţi întru totul. (Eistă o parte de adevăr în ceea ce priveşte relaţiile economice, dar acelaşi adevăr este valabil şi acasă: politicienii acestor 25 de ani s-au ocupat de sufocarea şi nu cu dezvoltarea economiei)

Conform reţetei imperial-comuniste (adică, rezultat al ambelor surse) adevărul se găseşte depozitat întotdeauna la Kremlin, aşa că tezaurul e o minciună, ocuparea Basarabiei şi Bucovinei de nord e o minciună, românitatea basarabenilor e o minciună, limba română e o minciună, execuţiile în masă a mai multor zeci de mii de militari români e o minciună, deportarea a sute de mii de basarabeni şi bucovineni e o minciună, istoria României e o minciună, însăşi România e o minciună. De fapt: România e marea agresoare a poporului rus/sovietic, a teritoriului, limbii, istoriei, avuţiei naţionale. 

Şi violată şi scuipată

Într-un simpozion internaţional pe tema relaţiilor dintre Rusia şi România, desfăşurat cu ceva vreme în urmă la Academia Română, am pus următoarea întrebare (a cărei idee a fost preluată ulterior de Dan Dungaciu într-un interviu): 

- Dacă Rusia chiar ne doreşte prietenia şi colaborarea, dacă ea chiar e o mamă bună şi noi nişte berbeci încăpăţânaţi, de ce nu a mers şi pe latura sentimentală, de ce nu a încercat niciodată să ne seducă, să ne cucerească fără armate, comisari, presiuni şi represiuni economice şi politice, aşa cum a făcut cu unii dintre vecinii noştri? De ce nu a venit să ofere ceva, ci numai să impună, să ceară şi să ia după care, la final, ne-a mai tras şi un şut în gură şi ne-a înjurat?

Mai nou, pentru răceala dintre România şi Rusia de vină sunt Băsescu şi guvernele ultimilor 10 ani. Dar, de ce nu a venit în timpul lui Iliescu şi Năstase (1990-1996; 2000-2004) să ne ofere măcar nişte mărgeluţe, oglinjoare, alămuri ieftine? De ce, de exemplu, Gazpromul, braţul economic al puterii moscovite, nu ne-a oferit nişte gaz mai ieftin, cu care ne ambalau şi ne făceau apoi scrumbii sărate pe care să le mănânce ruşii cu votcă? De ce, după cum inspirat a completat Dungaciu ideea de mai sus, în loc să ne seducă, Rusia a ales şi alege să ne violeze în mod repetat? Şi dacă coana România nu consimte la viol, să o mai şi scuipe?

Poate fi la mijloc, aşa cum s-a mai spus, atitudinea imperială (arogantă, distantă, dispreţuitoare, agresivă, politica pumnului şi a manipulării prin propagandă dar şi prin acţiuni subversive) a conducătorilor Rusiei, care folosesc în continuare această pistă pentru a-i controla politic pe ruşi: dacă nu ai ce să le dai injectează-i cu visul lui Petru cel Mare în varianta Putin. Poate fi realitatea încercării de a reface imperiul cu toată complexitatea ei. Poate fi dezamăgirea că România a ales Vestul. Dar ceva nu merge, parcă nu ajunge. 

Adică, Ion vrea să o ia de nevastă pe Maricica dar în loc să-i facă curte, să-i cumpere mărgele, parfum, flori, să o ducă, dacă nu la teatru, măcar la film, sau la un concert gratuit în piaţă, alege să o ia de păr, să o târască pe maidan, să o violeze după care să o înjure că e o târfă. Dar pe care, afirmă el, ar lua-o la curăţenie, la spălat izmene şi vase, dacă Maricica ar fi ceva mai cooperantă, ar avea acolo un orgasm-două şi i-ar declara iubire în timpul violului. Cineva e sigur bolnav în povestea asta.

De aceea cred că pe lângă cele de mai sus, motivul real al acestei atitudini faţă de România (fără precedent în cadrul relaţiilor Rusiei cu state din afara fostului imperiu comunist) este faptul că România este considerată, de facto, parte a imperiului  (vezi anexarea Basarabiei în 1812 şi protectoratul Rusiei asupra principatelor române după pacea de la Adrianopol din 1829, de fapt o ocupaţie militară în toată regula începută cu cca 3 ani înaintea încheierii lui. Tot de atunci, şi nu la Băsescu vodă, s-a stins şi rusofilia temporară a populaţiei declanşată de speranţa eliberării de sub turci.). România e considerată o slugă-rob obraznică, proprietate a Rusiei, scăpată temporar de sub biciul vechilului. Iar cu o slugă-rob nu discuţi; nu-i dai de mâncare, o baţi, o pui în  fiare, o ridici în furci; poţi chiar să o elimini fără repercursiuni. Cu atât mai mult cu cât românii, nefiind slavi, formează o populaţie de rang inferior.