Ajunşi, pe drumuri ninse, în orăşelul din nordul ţării unde ne-am hotărât să ne petrecem Sărbătorile anul acesta, am trecut aproape imediat la fapte.

Mai întâi şi-ntâi, am făcut rost de un brad pe care l-am aşezat într-o cameră îngheţată din casa ţărănească unde, fireşte, nu se face focul decât într-o singură odaie.

L-am împodobit o seară întreagă. I-am agăţat în crengi globuri, bomboane şi alte ornamente, l-am înconjurat de beculeţele colorate ale unei instalaţii care cântă şi "Jingle Bells", ne-am pozat zâmbind până la urechi lângă cetina lui. Cel mic i-a scris lui Moş Crăciun să-i aducă o cutie mare cu Lego Star Wars, şi anume nava cu Yoda şi trei clone. Moşul le-a venit şi la şcoală, aidoma ca-n ilustratele de Crăciun: un bătrân alb colilie, în veşminte roşii, ba chiar a făcut de câteva ori "Ho-ho-ho!", ca-n filmele lui Disney. Apoi, ne-am ocupat de masa de Sărbători: mâncare, băutură.

Cum porcul tocmai fusese tăiat, n-a fost o problemă atât de mare.

Cele câteva femei din casă s-au pus pe robotit, bucătăria de iarnă s-a umplut de abur şi mirosuri, cozonacii cu nucă au fost puşi la copt, s-au împletit şi colacii tradiţionali din zonă. Am făcut pârtia de săniuş, am făcut şi omul de zăpadă. Serile, i-am citit copilului istoria lui Moş Crăciun şi-a fratelui său mai mic Moş Nicolae, apoi am pus colindele lui Hruşcă: "O, ce veste minunată... ". Suntem una dintre milioanele de familii care, în toată lumea, petrec un Crăciun fericit.

De fapt, ar trebui să reformulăm această ultimă frază: suntem una dintre milioanele de familii păgâne care, luând ca pretext un eveniment de mult uitat, petrec câteva zile siropos-idilice încon jurate de clişee şi artefacturi de un kitsch jenant. Mâncăm, bem şi ne felicităm celebrând un eveniment de acum două milenii, petrecut într-o lume îndepărtată şi obscurizat de tradiţia orală.

Evenimentul istoric al naşterii miraculoase, dintr-o fecioară anunţată de un arhanghel, a fost mai întâi îmbâcsit de rămăşiţele unor tradiţii mai vechi. Bradul este arborele Yggdrasil din mitologia nordică, ornamentat cu planetele din tradiţia magilor iranieni. Pe 25 decembrie se sărbătorea, în tradiţia păgână, moartea vechiului an şi începutul celui nou. Colindele (vechile calende romane) sunt de asemenea cântece străvechi adaptate la noua lume creştină.

Dar contaminarea evenimentului crucial al naşterii Mântuitorului cu tot felul de reziduuri păgâne nu e nimic pe lângă valul de kitsch comercial al noilor mitologii contemporane: Moş Crăciun nu are, de fapt, cu mult mai multă legitimitate în context creştin decât hilarul Moş Gerilă comunist. Bătrânul vajnic, pântecos şi rumen în obraji, în trăsura sa trasă de reni, este redesenarea la comanda firmei Coca-Cola a unui personaj de asemenea păgân. Mesele îmbelşugate sunt şi ele în tradiţia orgiastică a serbărilor de sfârşit de an din credinţele precreştine.

În tradiţie creştină, lucrurile sunt la fel de înceţoşate. Ca personaj istoric, Iisus nu s-a născut pe 25 decembrie şi probabil nici măcar în primul an al propriei sale ere. Se crede azi că era, de fapt, un om de peste patruzeci de ani când a fost pus pe cruce. Viaţa şi faptele sale nu sunt menţionate în niciunul dintre documentele vremii.

El trăieşte, cu o intensitate extraordinară, exclusiv în puţinele şi contradictoriile Evanghelii, scrise la decenii după crucificare. Dar cine le mai citeşte cu adevărat, cu propria sa minte şi inimă, şi nu prin filtrul dogmelor care le acaparează şi le falsifică?

Ne numim creştini, dar nu ştim ce-nseamnă asta şi, de fapt, prea puţin ne pasă. Nici măcar de Sărbători nu ne amintim să citim din Evanghelii, să ne gândim măcar câteva ore la enigma nesfârşită a ceea ce s-a petrecut în acele vremuri, dincolo de legendă şi mit.

Crăciunul ar trebui să fie nu sărbătoarea lui Moş Crăciun care soseşte tras de reni, ci un moment de meditaţie despre cel mai bun, mai inteligent, mai modest şi până la urmă mai normal om care s-a născut vreodată pe Pământ. Căci e atât de greu să fii om întreg, încât trebuie să fii fiul lui Dumnezeu pentru asta.

Ne numim creştini, dar nu înţelegem viaţa lui Iisus, nu ştim ce e credinţa, nu avem idee despre cum am putea s-o integrăm în viaţa modernă fără stridenţe şi fundamentalisme. De aceea preferăm să ne dedăm la inofensive, dar jalnice rituri de substitut. Generaţie după generaţie, suntem orbi care călăuzesc alţi orbi.

Tot ce rămâne din sfintele noastre sărbători e o poză cu băiatul zâmbind fericit, lângă brad, cu o cutie în braţe. Cine ştie, îţi spui încurcat, poate că Iisus e satisfăcut şi cu asta.