Câmpul lui Neag este una dintre ultimele localităţi din România rase de pe faţa pâmântului de industrializarea comunistă. La mai bine de 20 de ani distanţă, un fost activist de partid, angrenat în procesul "industrializării" de atunci, şi una dintre victimele demolărilor abuzive de la Câmpul lui Neag povestesc cum s-a întâmplat.
Până la începutul anilor 80 cei aproape 600 de oameni din Câmpul lui Neag îşi duceau viaţa aproape la fel cum începuse ea prin secolul XV, când legenda spune că Neag, un grof plecat de la Baru Mare sus în munţi, pentru a putea trăi liniştit cu amanta lui cu care şi-a întemeiat o a doua familie, în jurul căreia a creat şi o ceată de haiduci. Pământul mănos îi transformase deja demult pe urmaşii haiducilor în agricultori pricepuţi şi în crescători de animale. În plus, mulţi dintre ei mai câştigau un ban şi muncind în minele de cărbune din apropiere. Foamea de cărbune a fost fatală pentru localitate şi chiar şi pentru o parte dintre săteni. La începutul anilor '80, aici a fost începută prima exploatare de huilă la suprafaţă. S-a excavat mai întâi la marginea localităţii. An după an, marginea carierei s-a tot apropiat de bătătura satului. Mai întâi ogoarele, apoi livezile, apoi grădinile din spatele caselor şi cimitirul bisericii greco-catolice au dispărut rând pe rând sub cupa excavatorului. Evacuaţi de pe o zi pe alta Foamea de huilă şi dorinţa activiştilor de partid de a se evidenţia au accentuat drama de la Câmpu lui Neag în 1987. Atunci a apărut şi primul dintre cele cinci decrete de expropriere date pentru această zonă. Demolarea urma să fie făcută în două etape: în prima – vatra satului, iar în cea de-a doua, extinderea carierei spre marginile localităţii. "Nu şi-au dat seama că distrug o localitate cu o istorie foarte veche. Biserica greco-catolică de aici a fost menţionată în arhivele de la Alba Iulia încă din 1556 şi era singura de acest fel din toată Valea Jiului. Oamenii erau chemaţi la Uricani, unde poliţia şi activiştii PCR îi ameninţau în fel şi chip: că le dau copiii afară din şcoli, că îi bagă la închisoare. Singurul care a luat o sumă mai mare pentru casă a fost fratele meu, care avea şi cea mai nouă casă din sat. El a luat 80.000 de lei. În rest, sumele au fost impuse şi se ajungea undeva la 40.000 de lei pentru o întreagă gospodărie. Nu se plătea tot. Tatăl meu avusese o livadă cu 387 de pomi, dar pentru ea nu a primit nicio despăgubire, pe motiv că pomii „nu erau aliniaţi corespunzător”", povesteşte Violeta Mojoatcă (52 de ani). Femeia a văzut atunci cum casa ei, a bunicilor şi a fratelui său dispar una câte una. "Veneau cu soldaţii dimineaţa şi-ţi spuneau că în acea zi urmează să ţi se demoleze casa. Unii oameni s-au trezit, pur şi simplu, cu soldaţii pe casă, cum le luau ţiglele. Îmi aduc şi acum aminte cu durere cum tatăl meu se ruga de cei din echipă să-l mai păsuiască un pic să poată scoate din pivniţă câte ceva din rezervele de alimente. Era în decembrie 1988, în Ajun de Crăciun. Cine a avut un conac, a avut unde să-şi ducă animalele. Cine nu, le-a tăiat în grabă. Cei care nu au avut unde să meargă, au ajuns într-un bloc în Uricani, unde nu erau nici ferestre, nici uşi, nici apă şi nici curent. Au stat aşa o vreme, cu pături puse-n geam şi la lumina lămpii cu petrol. În sat au mai rămas doar câinii, că nu aveai unde să-i duci, la bloc. Hăuiau noaptea îngrozitor, ca-n filmele de groază", povesteşte Violeta Mojoatcă. Semne de la Dumnezeu Cimitirul satului a fost strămutat înainte ca buldozerele să intre în casele din centrul satului. În încercarea lor de a-i convinge pe oameni să plece, comuniştii le-au promis strămutarea cimitirului şi ridicarea unei biserici noi. În ce priveşte biserica, s-au ţinut de cuvânt. Strămutarea cimitirului s-a făcut însă la repezeală. Morţii ai căror aparţinători nu apucaseră să ajungă în ziua respectivă la Câmpu lui Neag, au fost aliniaţi în şanţuri săpate cu excavatorul şi îngropaţi. "Unele sicrie au fost sparte cu cupa excavatorului. Atunci s-a descoperit sicriul unui preot, Berinde Ştefan, decedat de vreo 100 de ani. Din el rămăsese însă intactă o mână. Martori oculari mi-au spus că mâna arăta exact ca cea a unui om viu, după 100 de ani. În plus, şi veşmintele de pe mână erau intacte", mai spune Violeta Mojoatcă. Strămutarea cimitirului s-a făcut cu puşcăriaşi şi cu ţigani din Uricani. Militarii refuzaseră să participe la operaţiune, cum nu s-au lăsat înduplecaţi să participe nici la demolarea vechii biserici. "Muncitorii nu se-ncumetau nici ei să înceapă demolarea bisericii. Atunci, inginerul şef Radu Botez, care obişnuia să mai consume băuturi alcoolice în timpul serviciului, s-a urcat pe buldozer. Turla bisericii a căzut, iar crucea de pe turlă l-a lovit în cap. După aproximativ un an, Radu Botez a orbit, iar după vreo doi ani a decedat", relatează Violeta Mojoatcă. Tânărul pecerist însărcinat cu vestea proastă Nicuşor Cosma Stoi avea 29 de ani când fusese detaşat ca secretar de partid la Câmpu lui Neag. Lucrase în mină la Uricani şi Valea de Brazi, ajunsese lider de sindicat, maistru şi, obligatoriu, membru de partid. "Destul de târziu mi-am dat seama de ce am fost detaşat acolo. Aveam rude, prieteni, multe cunoştinţe în Câmpu lui Neag. Demolarea era deja începută când am ajuns în toamna lui 1987. Presiunile asupra oamenilor, dacă au fost, au fost înainte să ajung acolo. Ordinele veneau de sus, de la Petroşani şi de la Deva. Eu eram un simplu intermediar. Totuşi, mi-a fost extrem de greu să merg dimineaţa în curtea omului şi să strig: „Băi nea' Ioane, azi îţi veni rândul. Venirăm să-ţi demolăm casa”. Decretul de expropriere era dat fără recuperarea materialelor din casă, dar noi, cu echipe de muncitori şi militari, îi ajutam să recupereze tot ce se putea recupera. Era ideea aceea ceauşistă cu modernizarea satelor, o nebuneală. Şi-n plus, nici n-a fost atâta cărbune cât se credea. Se făcea protecţie socială mascată. Mi-aduc aminte că-n groapa aia mare erau şi echipe de muncitori care mergeau cu roaba în spatele basculantelor ca să adune bucăţile de cărbune ce mai cădeau pe jos", povesteşte Stoi. Demolaţi degeaba Nimic nu mai aminteşte acum de vechiul sat. Doar câteva fotografii alb-negru păstrate de Violeta Mojoatcă, făcute cu câteva zile înainte de demolare. 36 de case au dispărut atunci, cele mai multe din centrul satului. Dintre familiile mutate cu forţa la Uricani, în "blocul momârlanilor", cinci suflete s-au stins la câteva luni. „Culmea, nu era vorba de bătrâni bolnavi, ci de oameni care au murit de necaz, pur şi simplu. Nu s-au putut adapta vieţii la bloc. Nu s-au putut împăca cu gândul. Mai mult, când au ajuns cu falia de cărbune în dreptul bisericii, s-a terminat şi falia", adaugă Violeta Mojoatcă. După ce au intrat cu cariera la 90 de metri adâncime, minerii au început săparea a două puţuri în subteran. Nici de data asta nu au avut mai mult noroc. După Revoluţie, exploatarea de la Câmpul lui Neag a fost prima închisă, în 1995 – 1996. Izvoarele au umplut cariera şi au format un lac cu suprafaţa de vreo şase hectare şi cu maluri abrupte, devenit "marea săracilor" din Valea Jiului.
ÎN PREZENT
Chiriaşi în propriile case
Violeta Mojoatcă se numără printre proprietarii care au reuşit să-şi recupereze o parte din terenurile expropriate abuziv în 1987 – 1988. A cheltuit pentru asta 147 de milioane de lei vechi. Spune că vreo 15 proprietari dintre cei 36 nu au reuşit acelaşi lucru, pentru că, în medie, ar avea nevoie de 3000 – 4000 de lei pe care să-i restituie statului pentru a-şi recupera parte din terenuri. Acum, femeia se luptă cu betoanele rămase pe ceea ce a fost odată grădina casei părinteşti. Nicuşor Stoi, pensionat de boală şi îşi ocupă timpul liber şi cu politica, fiind consilier local (PDL) la Uricani. Câţiva localnici din Câmpu lui Neag, forţaţi şi ei să-şi cedeze casele statului comunist, dar în curţile cărora nu au mai ajuns buldozerele pentru că venise Revoluţia, sunt chiriaşi în propriile case. Nu au bani să şi le răscumpere de la primărie şi se mulţumesc să achite chirii modice. Tinerii din colţul estic al micului oraş Uricani spun că nici măcar n-au auzit de "blocul momârlanilor", deşi trec pe lângă el în fiecare zi. E drept, doar trei dintre cele 40 de apartamente ale blocului mai sunt acum ocupate de momârlanii strămutaţi aici de la Câmpul lui Neag.
Citiţi şi:
- Viaţa la Câmpu lui Neag
- Minerii de uraniu, cu Crucea în spinare
- România va trebui să închidă minele nerentabile
Recomandările noastre
