Uliţele unui sat din Munţii Poiana Ruscăi, grajdurile şi jumătate din case sunt făcute din marmură. Alun, satul de marmură încremenit în timpul săptămânii revine la viaţă vinerea după-amiaza şi reintră-n amorţeală totală lunea dimineaţa.

Urmaşii câtorva dintre cele aproape 100 de familii care s-au bucurat de belşug aici vreme de aproape un veac se retrag la satul de marmură doar la sfârşit de săptămână, să scape de arşiţă.

Uliţa pavată cu marmură

De pe culmea Munţilor Poiana Ruscăi ce duce spre comuna Bunila, vezi din drum, jos în dreapta, o vale crestată de o dungă albă. E prea albă ca să fie un râu şi prea albă ca să fie un drum de ţară obişnuit. Când cobori constaţi că e, totuşi, un drum, pavat cu pietre de marmură.

E vechiul drum care cobora de la Alun, trecea prin pădure şi ajungea la Retişoara, apoi la Govăjdie. Nu se mai foloseşte acum pentru că porţiunea din pădure s-a stricat. Doar cei 5 kilometri din sat până la intrarea în pădure apucaseră să fie amenajaţi cu un fel de pavaj în care pietrele cubice, din granit sau alte roci, au fost înlocuite cu unele rotunjite, din marmură.

Drumul urcă cu greu din vale pe o altă culmea altui şir de dealuri înalte şi te duce spre un pâlc de aluni. În stânga e vechea carieră de marmură. Înainte începe satul. Şi pe stânga şi pe dreapta uliţei sunt doar gospodării pustii.

Fundaţiile caselor sunt făcute din pietre mari de marmură. Următorul nivel este ori din bârne de lemn, ori din cărămidă. Grajdurile însă, sunt în întregime din marmură, cu excepţia acoperişului, bineînţeles.

Fuga de arşiţa oraşului

Odată ajuns în ceea ce pare a fi "bătătura" satului, te simţi la fel de stingher. Nimic nu mişcă. După mai bine de o jumătate de ceas de aşteptare într-o linişte ireală, un bâzâit hotârât de Dacie aflată-n urcare, acompaniat de zgomot de pietre ce-i lovesc "burta" vine ca o uşurare.

Maşina e condusă de Alin Lucaci (32 de ani). La fiecare sfârşit de săptămână îşi ia soţia şi fiica şi vin la casa lăsată de părinţi în Alun. "E vineri, e cald, prea cald şi trebuie să ieşim din oraş (Hunedoara - n.r.). Aici e absolut minunat: linişte, aer curat." Tânărul nu stă prea mult la poveşti. Apucă de coasă şi-ncepe să taie încă o dată iarba deasă care a crescut în "ocol".

La fel face alt bărbat, pe altă uliţă pietruită cu marmură. Emil Popa (42 de ani) vine şi el cu familia la casa părintească din Alun, devenită reşedinţă secundară încă de prin 1978, când toată familia s-a mutat la Hunedoara.

"Nu ne putem desprinde de casa de aici, chiar dacă sunt 30 de kilometri de mers. Problema e drumul. Până în Poieniţa Voinii mai vii cum mai vii, dar de-acolo până aici sunt vreo trei kilometri sub orice critică", se plânge el.

"Dacă făceam case doar din marmură, ar fi ţinut frig rău"

În sat nu mai are cine să repare drumul de marmură, cum se făcea pe vremuri, când fiecare familie era obligată să aibă grijă de porţiunea din faţa casei. "Oamenii luau deşeurile de la carieră, de unde plecau doar blocurile cubice mari. S-a dus şi la Casa Poporului", adaugă Emil Popa.

Bucăţi de marmură aduse din cariera de lângă sat mai sunt şi acum pe uliţele înguste şi înclinate ale localităţii. Pietrele de marmură din gardurile şi zidurile gospodăriilor sunt toate la locul lor. Grajdurile sunt în întregime făcute din marmură. Casele, doar pe jumătate.

"Dacă am fi făcut şi casele doar din marmură, ar fi ţinut frig rău de tot", explică Maria Popa, o femeie în vârstă de 68 de ani, născută, crescută şi căsătorită în Alun, dar plecată şi ea, de ani buni, jos, "la oraş".

Primii colectivizaţi

Alun a fost printre primele şi puţinele sate colectivizate din ţinutul Pădurenilor. Comuniştii au înfiinţat CAP-ul încă din 1959, cu aceleaşi metode ca-n toată ţara: propagandă, ameninţări şi bătăi. Localnicii n-au putut accepta că trebuie să rămână doar cu ograda din spatele casei şi-atât.

Cu banii strânşi ani la rând pe vânzarea viţeilor, a oilor şi cu cei puşi de-o parte din salariile câştigate la minele din Ghelari, Teliuc ori Lelese, rând pe rând, şi-au cumpărat case în Hunedoara. Doar bătrânii au rămas în Alun. Aşa se explică depopularea de acum.

"Culmea e că ăla care o făcut colectivu’ aici ş-o luat primu’ casă la oraş. Dup-aia or plecat şî ăilalţ’. Acuma, mai iernăm aici, eu, mama, vecinu’ Popa Aron şî nişte copii mai tineri care ş-or dat apartamentu’ de la oraş la schimb cu o casă, din cauză că la oraş nu mai aveau bani să trăiască. Vara ce mai vine lume la Alunu, mai des, că-n rest... Tăţ’ îmi zâc mie că ce fain îi că-i linişce. Câteodată mă mai nervează şî le spun: «Da’ mai lăsaţî-mă cu linişcea asta că de-atâta linişce mai am un pic ş-o iau pă pătea ailaltă». Sunt zile când nu trece nimeni pă drum, p-aici, deloc.  Ş-apoi dacă n-ai la cine să mergi, ce să faci? Să o iei pă uliţă aşa, de nebun?", râde Ghiorghiuţ, după care se scuză şi pleacă din nou spre locul în care avea fân cosit pentru cele patru-cinci vaci şi cei trei cai care mai sunt în tot satul..

MONUMENT

Biserica albă, făcută în perioada interbelică

Satul Alun e dominat de o biserică mare, parcă prea mare pentru câţi oameni mai sunt acum aici, numărându-i chiar şi pe cei care ajung doar în weekend, vara.

Lăcaşul de cult e ridicat, în întregime, din marmură. Înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, oamenii doreau o biserică mai mare. Au reuşit s-o ridice între 1937 şi 1939, iar între 1963 şi 1966 au pictat-o în întregime. Urmaşii lor se mândresc acum, spunând că la Alun este singura biserică din ţară ale cărei ziduri sunt sută la sută din marmură.

Biserica veche este ascunsă după o gospodărie, undeva pe o culme mică de deal. Se spune că e veche de aproape 300 de ani, dar nu e cu nimic mai prejos, ca frumuseţe, decât cea din marmură. Din punct devedere istoric şi artistic îi este chiar superioară, fiind declarată monument.

LĂCAŞ DE CULT. Biserica din satul Alun e prea mare pentru câţi locuitori mai are aşezarea

FOTO: REMUS SUCIU