SENATUL EVZ: Gabriel Liiceanu, între revoltă şi melancolie

SENATUL EVZ: Gabriel Liiceanu, între revoltă şi melancolie

Noua carte a lui Gabriel Liiceanu, "Întâlnire cu un necunoscut", apărută luna trecută la Humanitas, este deopotrivă pasionată şi pasionantă.

Descoperim aici reflecţii adeseori amare despre o tranziţie tulbure, apăsătoare, asfixiantă, parazitată de vocile (mai exact spus, imprecaţiile isterizate, insultele şi calomniile) atâtor lichele care nu au găsit rezerva de pudoare necesară unei minime căinţe.

Timpul iluziilor a trecut. Filosoful ştie să regrete, dar nu regretă niciodată că ştie. Într-o carte anterioară, Gabriel Liiceanu s-a ocupat de sindromul urii şi a descris, pe bună dreptate, totalitarismul ca exteriorizare a resentimentului (social, etnic etc).

În noul volum, gânditorul notează ambivalenţa perversă a acestui sentiment: "Îmbrăţişarea celui care urăşte nu se opreşte decât odată cu anihilarea fiinţei urâte. Numai ura poate fi «de moarte». Numai acolo crima este trăită ca fantasmă sub forma unei îmbrăţişări fără pauză".

Ne puteți urmări și pe Google News

Când Lenin convoacă aprobarea Istoriei pentru lichidarea "verminei" (preoţi, aristocraţi, intelectuali, "kulaci", burghezi) el acţionează pe baza unei motivaţii de acest gen: iubirea pentru umanitate justifică exterminarea celor decretaţi drept subumani. Universul concentraţionar a fost creat pentru a distruge individualitatea: raţiunea terorii nu a fost una economică, ci ideologică. Noile linşaje se situează în prelungirea celor vechi.

Lexicul virulent al urii renaşte sub ochii noştri. Foşti informatori care dau lecţii Cetăţii, panglicari propagandistici ai "epocii de aur" care bântuie studiourile de televiziune, falsificatori ai istoriei recente, comunostalgici decrepiţi şi veleitari impertinenţi ai unei stângi apocrife: peisajul este pe cât de derutant, pe atât de revoltător.

Se "înfierează" epoca interbelică uitându- se că a fost predominant una a parlamentarismului constitu ţional, a pluripartidismului ameninţat de extremismele revoluţionare susţinute de "vestitorii" totalitari (a se citi extraordinarul roman al lui Dinu Pillat "Aşteptând ceasul de apoi", cu o tulburătoare prefaţă de Gabriel Liiceanu, Humanitas, 2010), a umanismului burghez negat de diverşii posedaţi nihilişti.

Obosit de o luptă în care partea adversă nu a contenit să recurgă la pestilenţiale calomnii, Gabriel Liiceanu se refugiază în melancolia unor adevăruri la care nu este dispus să renunţe.

Acele repere nepieritoare şi netrucate pe care le află în scrierile Monicăi Lovinescu şi ale lui Virgil Ierunca, ale lui E. M. Cioran şi Eugen Ionescu, ale lui Petru Creţia şi Constantin Noica, ale lui Dostoievski, Kafka şi Beckett. Ştie că suntem condam naţi să trăim în plin absurd, dar camusian fiind, nu sucombă acestei male dic ţiuni. Pariul lui Gabriel Liiceanu este unul al moralităţii asediate.

Când atâţia proclamă necesitatea de a ieşi din "obsesia" comunismului, filosoful ne reaminteşte că trecutul nu a fost câtuşi de puţin unul normal, ba chiar dimpotrivă: "Să ajungi să te simţi singur cu ceea ce ai trăit. Consider că, trăind în «anii aceia» am cunoscut iadul, chiar dacă nam făcut parte dintre cei puşi direct la fiert în cazane. Dar aburii iadului, sulful şi putoarea lui le ştiu prea bine, priveliştea acestei văi a plângerii şi memoria ei le am în mine, aşa cum eu însumi sunt propriul meu destin frânt vreme de câteva decenii. Dar parcă toţi la comandă au făcut un pas înapoi şi m-au lăsat singur cu iadul meu şi cu amintirile mele. De ce tac toţi când vine vorba de «anii aceia»?". Gabriel Liiceanu nu înţelege să-şi cauterizeze simţul etic.

Un pasaj revelator prin capacitatea de reconstrucţie a procesiunilor urii este legat de "şedinţa deschisă" din 1974 de la Institutul de Filosofie când Liiceanu a fost "demascat" de colegii săi pentru imaginare culpe între care aceea că-l frecventa pe C. Noica: "Făceam parte din specii diferite. M-ar fi torturat, m-ar fi ucis dacă ar fi primit de undeva îndemnul sau permisiunea. (…) Le curgeau balele. Radu Pantazi, Vasile Popescu, Nicolae Gogoneaţă, Lucian Stanciu, Nicolae Mariş, Gheorghe Epure. Apoi de la Facultatea de Filosofie: Boboc, Cazan. Nimeni nu-i mai ştie. (…) Toţi găşcari ai răului, hidoşi, scălâmbi, căzuţi parcă dintr- un tablou al lui Bosch."

Într-un univers al schimbărilor la faţă şi al laşităţilor abjecte, Gabriel Liiceanu rămâne exponentul acelui ethos formulat paradigmatic de Petru Creţia: "Cei inadaptabili trebuie să dea într-o lume direcţia mişcării şi a cristalizaţiuniii, nu canalia moale şi compatibilă ca ceara".

Lamento şi memento, cartea lui Gabriel Liiceanu este o neliniştitoare invitaţie la anamneză, chinuitorul efort al unui intelectual autentic de a respinge impostura, tupeul şi minciuna.