Rudele victimelor de pe lista oficială a celor ucişi pe 13 iunie ’90, sub gloanţele forţelor de ordine, înainte de sosirea minerilor, nu au aflat încă adevărul despre acea zi.

După ziua de 13 iunie 1990, de pe străzile Bucureştiului aflat în plină luptă de stradă între manifestanţi şi forţele de ordine, oficialii numărau nu mai mult de şase morţi. Bilanţul oficial al acelei zile, punct de plecare al celei mai sângeroase Mineriade, separă, sec, dintre cei şase morţi, numele a patru bărbaţi căzuţi sub gloanţele autorităţilor.

Mitriţă Lepădatu, Gheorghiţă Duncă, Dragoş Drumea şi Valentin Mocanu au fost împuşcaţi în haosul zilei de 13. Familiile lor au încetat de mult să mai caute vinovaţi sau să mai spere la dreptate. Vorbesc mai degrabă despre resemnare şi preferă să schiţeze planuri de emigrare.

Rămăşiţele violenţei

Gabriela Lepădatu, soţia lui Mitriţă, i-a crescut singură pe cei doi copii pe care îi aveau împreună. N-a avut de ales: Mitriţă a fost împuşcat în cap, lângă Romarta Copiilor, când se întorcea de la muncă. După 20 de ani, Gabriela simte totuşi un soi de mulţumire de sine: fiii ei au terminat şcoli, sunt oameni realizaţi, nu întreabă niciodată „Cum a murit tata?”, iar ea a învăţat, cumva, ce e liniştea.

Pentru Oana Duncă, însă, una dintre cele două fiice ale lui Gheorghiţă Duncă, împuşcat lângă fostul sediu al Ministerului de Interne, decedat la spital şi prezentat drept „incendiator-şef”, chinul nu s-a sfârşit. Ruşinea zilelor în care ziarele puterii erau pline de fotografii cu tatăl ei în chip de „duşman al poporului” au îmbolnăvit-o pe mama ei, Mioara.

Acum un an, Mioara a murit, după ani de insistenţe în a afla adevărul acelei zile de 13. La două decenii de la cea mai sângeroasă mineriadă, „Evenimentul zilei” a stat de vorbă cu o parte dintre rudele celor împuşcaţi în iunie 1990. Mărturiile lor creionează un tablou al suferinţei perpetuate până astăzi.

DRAMA UNEI ADOLESCENTE

„E cumplit cum s-au folosit de tata!”

Din câte spune Oana, fiica lui Gheorghiţă Duncă, ironia stupidă a morţii tatălui ei este că omul a ieşit în seara aceea de 13 iunie pe stradă nu ca să-l conteste, ci ca să-l susţină pe Ion Iliescu.

„El se uita la meciul de la Campionatul Mondial din ziua aia, când s-a întrerupt transmisia. Şi a apărut Iliescu, făcând apel la «oamenii de bine», care să salveze ţara. Aşa că el a ieşit în stradă. El era cu FSN, avea şi afiş cu Iliescu în casă!”, spune astăzi, printre lacrimi, Oana, pe atunci elevă în clasa a VIII-a.

Un telefon în zori

Noaptea dintre 13 şi 14 iunie 1990 a fost una de nesomn în casa familiei Duncă. Vestea morţii tatălui a venit dimineaţa devreme. Să tot fi fost ora 5.00, când soţia lui Gheorghiţă, Mioara, s-a trezit. Bărbatul încă nu venise.

„Nu ştia nimic de el, unde e, nu dormise toată noaptea. Şi, nu ştiu, parcă a fost un semn, chiar atunci a căzut ceasul de pe perete. Imediat a sunat telefonul. Un doctor-colonel, de la Spitalul Ministerului Apărării parcă, i-a spus: «L-am găsit pe soţul dumneavoastră, dacă vreţi să veniţi să-l recunoaşteţi»”, îşi aminteşte Oana.

Pe Gheorghiţă l-au împuşcat în faţa Ministerului de Interne, în rinichi. Glonţul a explodat în el şi a ieşit pe cealaltă parte, lăsându-l cu jumătate de trup sfârtecat. Totul în el trebuia refăcut din plastic, povesteşte fiica. „Stomacul era praf. Dacă ar fi trăit, probabil că i-ar fi amputat un picior, făcuse deja cangrenă”.

La spital, mai mult mort decât viu, şi-a recunoscut din priviri soţia şi a fost băgat imediat în sala de operaţii. Peste trei zile murea pe patul de spital.

Fiica lui trăieşte şi azi cu impresia că nimeni nu a vrut, de fapt, să-i ajute tatăl: „Pierdea foarte mult sânge. Ţin minte că avea nevoie de o rolă de leucoplast ca să-i ţină perfuzia. Şi i-a sărit tubul şi nimeni nu a intervenit, mama a trebuit să scoată 50 de lei ca să-i bage la asistentă în buzunar, să-i pună o bucăţică de leucoplast. Iar după aceea în revista «Poliţia Română» a scris că s-a făcut risipă de sânge cu el...”. Şi asta nu e tot ce au scris publicaţiile vremii, povesteşte Oana.

Poze cu „incendiatorul-şef”

Şocul cel mare a venit dincolo de moartea tatălui. După înmormântare, coborând la metrou cu mama ei, Oana a văzut cum ziarele erau pline de poze cu Gheorghiţă, alături de arme albe. Poze explicate, tăios: „Acesta este incendiatorul-şef de la Ministerul de Interne”.

Oana, pe atunci o adolescentă în pragul admiterii la liceu, simţea că se prăbuşeşte: „Pe scările metroului se striga: «Luaţi ziarele cu incendiatorul-şef!». Şi era tata! E cumplit cum s-au folosit de el! Au găsit un ţap ispăşitor, le-a convenit că nu a mai trăit. Dacă tata mai trăia, ar fi vorbit. N-o să uit asta niciodată...”.

O vizită ciudată

Odată îngropat Gheorghiţă, în viaţa familiei Duncă au început să-şi facă loc scene suprarealiste. Într-una din zilele aceluiaşi nenorocit de 1990, Oana îşi aminteşte cum un ciocănit uşor s-a auzit la uşă. Cineva a apăsat clanţa, fără să aştepte un răspuns şi a intrat.

„Era un om înalt, solid. Mama i-a zis să iasă afară, dar el a cerut un pahar cu apă, s-a a şezat şi i-a zis: «Dacă vreţi ca fata dumneavoastră să facă o şcoală, nu mai umblaţi să căutaţi ce s-a întâmplat»”, povesteşte Oana.

„Nu s-a vrut dreptate!”

Cu sau fără vizite dubioase însă, în toţi anii scurşi de la moartea lui Gheorghiţă, Mioara Duncă s-a zbătut să afle adevărul acelei zile de 13. Imediat după moartea soţului, femeia s-a îmbolnăvit de inimă, de diabet. „Şi în noiembrie anul ăsta se fac doi ani de când mama a murit...”, spune Oana.

„A făcut greva foamei, deşi starea de sănătate nu-i permitea, a depus cereri peste cereri să aibă acces la date care să lămurească acea zi. De la an la an boala ei s-a agravat. Era mereu tristă că nu putea să rezolve nimic cu tata. Zicea: «Îmi pare rău că o să mă prăpădesc, rămâi tu şi tot nimic n-o să se rezolve». Şi, uite, se fac 20 de ani acum şi toată lumea i-a uitat pe cei morţi atunci...”. Despre vinovaţi, Oana crede că nu o să-i afle niciodată. Pe cei care au tras, sigur nu, spune femeia.

„Când nu mai era Iliescu la putere, am zis că o să facă Emil Constantinescu dreptate... Dar degeaba. L-au scos din dosar pe Iliescu, e nevinovat, gata! Eu aşa cred: nu s-a vrut dreptate!”. "Pe scări la metrou se striga: «Luaţi ziarele cu incendiatorul-şef!». Şi era tata. Au găsit un ţap ispăşitor.” OANA ŞTEFAN, fiica lui Gheorghiţă Duncă, ucis pe 13 iunie 1990