Emigrarea în Italia naşte poezia deprimării

Emigrarea în Italia naşte poezia deprimării

Singurătatea, răutatea angajatorilor, greutăţile zilnice şi, mai ales, dorul de ţară au inspirat o îngrijitoare româncă din Italia să scrie poezii, pe care apoi le dăruieşte celor din jur. Florentina Bălan scrie simplu, însă chiar şi aşa poeziile sale reuşesc să transmită starea sau momentele dificile prin care aceasta trece, departe de familie.

La vârsta de 57 de ani, Florentina Bălan, originară din Paşcani, judeţul Iaşi, a ales drumul străinătăţii pentru a-şi ajuta fata să termine facultatea. Şi-a crescut copilul singură şi a reuşit să-i asigure, financiar, cele necesare. Însă, în momentul în care a văzut că nu se mai descurcă a ales să plece la muncească în străinătate. „Fata mea a reuşit la Facultatea de Ştiinţe Economice la Iaşi, la stat, şi mi-a demonstrat că e capabilă, că-i place cartea şi că vrea să aibă o diplomă de studii superioare. Fiind singură şi întâmpinând dificultăţi financiare am decis că nu am altă soluţie decât să plec la muncă, în afara ţării”.

Prima destinaţia a fost Grecia, unde a lucrat pentru aproape doi ani, îngrijind copii. Salariul era însă mic, ceea ce a determinat-o să plece în Italia. „Am lucrat la o familie deosebit de amabilă, salariul era mic şi când am auzit de la sora mea că în Italia pot câştiga de aproape trei ori mai mult, am decis să merg mai departe”.

Ajunsă în Italia, singurul sprijin a fost sora acesteia. „A fost foarte greu la început. Până am învăţat limba a trebuit să fac nişte cursuri la o biserică. Nu am avut un loc de muncă imediat, aşa că am mâncat şi pe la cantina săracilor, am dormit împreună cu sora mea la familia unde lucra”, pentru că nu aveam unde în altă parte.

După perioada dificilă de la început, a lucrat, în următorii şase ani, ca îngrijitoare pentru o bătrână de 90 de ani. Atunci a început să scrie primele poezii. „A fost perioada cea mai bună de când plecasem de acasă, din România. Munca mea era să îngrijesc o bătrână care avea 91 de ani. Am intrat într-o familie care îmi respecta munca şi mă plătea bine. Tot acolo mi-au făcut acte. Bătrâna mă iubea foarte mult, pentru că eu mă comportam ca o prietenă. Îi povesteam din viaţa mea, o mângâiam şi o făceam să se simtă în siguranţă cu mine. Când i-am compus prima poezie şi i-am citit-o a plâs de emoţie. Restul familiei a rămas impresionată şi m-a încurajat să continui să scriu”, îşi aminteşte Florentina.

Prima lectură a poeziilor, în public a avut loc la o manifestare culturală organizată de o asociaţie românească din Torino, iar publicul a fost impresionat. „Am avut bucuria să mi se ceară câteva dintre poeziile mele pentru a fi citite la un simpozion literar organizat la Torino. Acolo s-a organizat şi o masă cu bucate româneşti, pentru care am făcut şi eu o oală de sarmale care, alături de poeziile mele, i-au uns la suflet pe cei prezenţi. Cel puţin aşa mi s-a spus, că eu nu am putut merge. Nu o puteam lăsa pe băbuţa mea singură.”

“Străinii n-au afecţiune / Au bani, avere şi renume” După moartea bătrânei a urmat o perioadă dificilă. Acum, femeia pe care o îngrijeşte este răutăcioasă, o jigneşte şi o desconsideră. Poeziile ei nu mai stârnesc plăcere în rândul familiei, ci invidie. „După ce a murit bătrâna, la 97 de ani, am suferit mult. Trebuia să-mi găsesc şi un alt loc de muncă, să schimb casa şi obiceiurile. Am găsit în scurt timp, însă am nimerit prost de tot. Cea pe care o îngrijesc acum cred că mă urăşte şi nu ştiu de ce. Am încercat mereu să mă apropii de ea, dar îmi spune mereu „tu sei la mia serva” (n.r. tu eşti servitoarea mea) şi mă respinge. Am încercat, în fel şi chip, să mă apropii de ea, dar fără şansă. Vorbesc strictul necesar, legat de muncă, şi atât. Am scris şi o poezie pentru ea, dar m-a repezit şi mi-a spus că n-o intereseaza prostiile mele. Că ce, am timp de aşa ceva în loc să muncesc?”.

Din momentul în care a ajuns la noua familie, Florentina scrie doar poezii triste, singurătate şi suferinţa faţă de comportamentului femeii pe care o îngrijeşte. „Eu nu am încetat să scriu poezii, dar sunt poezii triste. Scriu de singurătate, de dor de casă şi de familie, de prieteni şi chiar despre invidie. Pentru mine a fost ceva incredibil când am plecat în concediu cu fata şi ginerele meu la Paris. Ne-am propus să petrecem concediul împreună, undeva în afara ţării, unde mi-am dorit mereu. Şi când mi-am anunţat bătrâna, aceasta a rămas mută de uimire. Mă întreba ce caut eu acolo, ce ştiu eu despre Paris. Şi mi-a interzis să le spun copiilor săi, pentru că ei nu fuseseră niciodată acolo şi nu ar fi fost frumos. Nu mi-a venit să cred, pentru că o familie bogată!”

Florentina este oricum mulţumită de ce a realizat în cei aproape zece ani de când a plecat din ţară şi crede că peste vreo doi ani se va întoarce alături de fata, micuţul nepot şi de ginerele ei. „În toţi aceşti ani am reuşit să cumpăr, mie şi copiilor, câte un apartament în Paşcani şi lucrul cel mai important , fata mea a terminat facultatea, a făcut şi un masterat în economie, iar în prezent lucrează ca economist la Poşta Română. S-a căsătorit, are un copilaş frumos şi nu-mi mai doresc nimic altceva decât să mă întorc la ei. Voi avea o pensie frumoasă şi din Italia, iar între timp sper să am timp şi de poezii” Andi Rădiu, Corespondenţă din Italia Singurătate Singurătatea ,mă-nfioară, Moralul mi-l coboară. Mă simt pustie, Că nimeni nu mă ştie.

Singurătatea e suferinţa mea Ce îmi răpeşte linistea, Tristeţe, remuşcări, Şi multe aşteptări.

Singurătatea mă răceşte, Şi veselia îmi topeşte. Eram plină de viaţă Dar anii mei se văd acum pe faţă.

Singurătatea e disperare Trăind în depărtare. Străinii n-au afecţiune Au bani, avere şi renume.

Singurătatea e sufletul rănit Şi chipul meu cel ofilit Am trecut cu adevărat prin viaţă, Putând să dau şi altora povaţă.

Singurătate, de ce mă chinuieşti? Şi sufletul îmi oboseşti? Trezeşte-mă din nou la viaţă S-alerg-n pădurea cu verdeaţă.

Singurătate îndepărteză-te de mine Şi lasă-mi zilele senine, Dă-mi bucuria vieţii-ntregi Înviorează-mi ochii mei pribegi. FLORENTINA, 25.01.2009

Ne puteți urmări și pe Google News