Decizia de a “cârpi” înzestrarea militară defectuoasă a României cu avioane F-16 recondiţionate a aprins dezbaterea referitoare la oportunitatea şi condiţiile tranzacţiei. În spatele noianului de voci şi reacţii stau două concluzii: securitatea naţională nu se asigură gratis, dar celebra zicală “nu lăsa pe mâine ce poţi face astăzi” ar putea servi câteva pilde politicienilor de la Bucureşti.

Douăzeci şi patru de avioane second-hand de tip F-16 vor intra în dotarea flotei aeriene militare a României, în schimbul unei sume estimate la peste un miliard de dolari (bani investiți în recondiționarea aparatelor), pentru a acoperi deficitul de securitate naţională care va apărea peste doi ani, în momentul în care aparatele de zbor actuale (MiG-21) îşi vor epuiza resursa de zbor. Aveţi condensată, în fraza anterioară, o afacere ciudată, câteva realităţi strategice şi o istorie cu accente dâmboviţene inconfundabile.

Tranzacţia – care va fi încheiată între guvernele de la Bucureşti şi Washington dacă propunerea de achiziţie a Consiliului Suprem de Apărare a Țării e validată de Parlament – e doar capătul final al unui proces despre care se vorbeşte de trei ani de zile. Aici intră în scenă realităţile strategice: încă din iulie 2007, „creşterea nivelului de interoperabilitate al structurilor militare naţionale cu cele ale NATO” devenise, măcar pe hârtie, obiectivul principal al armatei române. Se ştia de atunci că avioanele MiG-21 aflate în dotarea forţelor aeriene nu vor mai putea fi ridicate în aer după 2012.

O soluţie a fost găsită la vremea respectivă: achiziţionarea a 48 de avioane F-16 şi un buget de peste patru miliarde de dolari alocat proiectului. În fine, istoria cu accente dâmboviţene închide cercul: deşi nenumărate şedinţe ale CSAT au avansat nevoia creşterii procentului din PIB alocat armatei, pentru satisfacerea nevoilor de înzestrare militară ale acesteia, în fiecare an bugetul a scăzut (într-o perioadă în care creşterea economică a României era de peste cinci procente).

Avioanele n-au mai fost cumpărate niciodată, iar o soluţie mereu amânată. Până la mijlocul acestei săptămâni, când concluziile n-au mai putut fi evitate: în doi ani de zile, România nu va mai dispune de capacitate de apărare aeriană. Singura soluţie rămasă la îndemână în martie 2010? Avioane second-hand, ceva proiecţii pe termen mediu şi lung, plus scandalul de rigoare.

„Echipamentele care ruginesc” sau cum se asigură securitatea aeriană

"Având în vedere că România nu dispune de resursele financiare necesare pentru achiziţionarea unor avioane multirol noi, CSAT a aprobat propunerea MApN de achiziţionare a 24 de avioane F16 în uz, propunere care va fi trimisă Parlamentului pentru dezbatere şi decizie”. Aşa sună un pasaj din comunicatul Administraţiei Prezidenţiale remis în urma şedinţei CSAT de marţi. Informaţiile sunt corecte, istoria e greşită.

"Din câte ştiu, România nu este ameninţată astăzi de nimeni, nu este în stare de conflict cu nicio ţară dimprejur, am reuşit să avem relaţii care să ne aducă în situaţie de normalitate. În plus, suntem membri ai UE şi ai NATO şi beneficiem de aceste elemente de securitate colectivă". E o afirmaţie a lui Călin Popescu Tăriceanu din octombrie 2008, făcută pentru a motiva lipsa de investiţii „în echipamente care ruginesc şi se demodează”.

Deşi România se angajase, prin aderarea la NATO, să-şi crească nivelul de dotare militară, toate obiectivele de achiziţii rămăseseră pe hârtie. Încă din 2007, în cadrul CSAT s-au convenit şase programe de înzestrare strategică, ale căror costuri erau estimate la vremea respectivă la aproximativ 15 miliarde de euro.

Pe listă erau avioane multirol, sisteme de rachete aer-sol, transportoare blindate. „Echipamentele care ruginesc” sunt şi acum pe lista de achiziţii. Avioanele F-16 sunt doar o parte a poveştii. Partea vizibilă, din moment ce o decizie clară n-a mai putut fi amânată. „Am respins aprobarea programelor strategice dintr-un motiv simplu. Este evident că nu avem resurse pentru a acoperi costul acestor programe. Şi atunci am spus să le rediscutăm în CSAT în momentul în care guvernul poate face o proiecţie a finanţării. Nu mai cădeţi în plasa poveştilor cu armament că e o copilărie”, Traian Băsescu, septembrie 2009