Într-o manieră care nu mai miră pe nimeni, avem din ce în ce mai des ocazia să trăim momente care nu fac bine nimănui. Nu-i flatează nici pe politicienii, nici pe cetățenii, nici instituțiile, iar peisajul din decembrie 2017 seamănă din ce în ce mai pregnant cu cel dinainte de decembrie ’89. Și nu mă refer la nemulțumirea oamenilor, ci la planurile celor care o exploatează.

De fapt, pare că ne îndreptăm spre o stare de anarhie cronică, o stare care-și găsește identitatea tactică în ceea ce a fost Occupy Movement din 2011, cu influențe din haosul politic perfecționat de bolșevici. Ce caută bolșevicii în această frază? Păi, Lenin a fost cel care a impus ideea că insurecția este de preferat alegerilor, iar politica este războiului continuat cu alte mijloace, după cum Troțki este unul din cei care au inspirat liderii multor mișcări de tip grassroots. Asta ca să-i luăm în calcul doar pe maeștrii haosului.

Noi experimentăm, la câțiva ani de la debutul celebrelor mișcări Occupy, un fenomen asemănător legat de Piața Victoriei. Ca să facem puțină istorie, acest tip de mișcări vin din zona stângii politice, prima de acest tip având loc în Italia, în septembrie 1920, când 600.000 de muncitori au ocupat fabricile într-o mișcare de protest, denumită simplu, L’occupazione delle fabbriche. Au mai fost câteva răbufniri la nivel mondial, revoltele studențești din 1968 și cele din 1989, iar în România am avut Fenomenul Piața Universității din 1990. 

Întotdeauna aceste fenomene au nevoie pentru a rezista de multă propagandă, dezinformare și ură, emoții fruste și violente. Alina Mungiu Pippidi vorbea recent despre faptul că în fruntea manifestanților se găsesc oameni care sunt compromiși sau care au încercat să compromită mișcările protestare precedente. Așa este, eu cunosc cel puțin doi dintre ei, unul demasca finanțărilor lui Soros pentru protestele anti-Roșia Montană, iar alta lucrează pentru agenția de PR care a făcut lobby-ul guvernamental pentru același proiect. Numai că nu sunt doar doi, sunt mai mulți și sunt (doar) sunt reflexul celor care doresc să folosească această energie protestatară în scopuri politice. 

În aceste zile, iresponsabilitatea individuală, instituțională și politică pare să fi atins limita de jos. Am văzut oameni aparent normali, comportându-se ca niște agitatori de profesie. Și o să iau doar ultimul caz, cel al deputatei USR Cossete Chichirău. 

Dacă-i citești CV rămâi impresionat. Venită din SUA susține că a lucrat în niște corporații americane, dar evenimentele din România, protestele anti-Roșia Montană și Colectiv au convins-o să se întoarcă ca să ducă România pe drumul cel bun. Sună bine, numai că doamna Cossete Chichirău a ales calea revoluționară pentru asta. Este drept că nu face greva foamei, doctrina non-violentă a lui Gandhi nefiind pe placul ei, ci a ales provocarea cu orice preț. Conflictul cu Șerban Nicolae îl știți! Cred că replica acestuia “Am o poză cu dumneavoastră făcând sex anal”, este cea mai scârboasă remarcă pe care am auzit-o în ultimii 25 de ani. Nu merită nici cea mai mică scuză!

Numai că, așa cum spuneam și în cazul caftelii pe care i-a administrat-o Mirel Palada senatorului USR Mihai Goțiu, violența naște violență! Violența verbală nu este cu nimic mai lăudabilă decât violența fizică. Ba chiar aș îndrăzni să spun că fenomenul de bullying, cum îl numesc colegii corporatiști americani, este la fel de nociv ca un pumn tras în nas.

Numai că Șerban Nicolae nu este genul care să se sinucidă pentru că-l hărțuiește colega Cossete Chichirău, după cum Cossete Chichirău nu înțelege de ce trebuie să-și ceară scuze colegului Șerban. 

Parlamentarii USR au luat-o pe panta provocărilor ca să se facă remarcați. Numai că hărțuirea unor colegi parlamentari va da naștere unor conflicte fizice, la care cei de la USR nu cred că sunt pregătiți să le facă față. Ei o să le pună telefoanele în față, iar PSD-iști o să le toarne o găleată de vopsea în cap. Sau o sticlă cu apă. Mai avem puțin și o să ajungem la bătăi cu frișcă, ca-n Stan și Bran.

Poate că vi se pare amuzantă filmarea lui Cossete Chichirău cu deputatul PSD Cătălin Rădulescu în care aceasta spune: „Ia uitați-l! S-a mai îngrășat un pic. A mai furat ceva. Îi dau ăștia mancare pe unde se duce. Ce vesel e... Râde ca porcul”

Numai că i-aș recomanda celui care zâmbește și spune că merită așa ceva, să se gândească cum ar reacționat când l-ar vedea pe Cătălin Răduleascu făcând o femeie “scroafă”, i-ar spune că s-a mai îngrășat un pic pentru că mânâncă pe unde se duce. De fapt, ar putea fi vorba chiar de Cossete Chichirău…

Ce facem dacă aceste conflicte se mută din nou în stradă? Parlamentarii sunt apărați de imunitate, dar oamenii obișnuiți nu au acest privilegiu. Citeam comentariul unei manifestante care mărturisea nonșalant că cei doi demonstranți care au ales să se arunce în fața mașinii unui deputat au făcut-o pentru că numai așa se pot face auziți! 

Care-i limita unei asemenea înțelegeri a situației? Nu vreau să speculez, pentru că mi-e teamă să nu am dreptate!

Sunt politicienii de vină? Nu mai există modele în societatea românească din zona politică, ONG-urile sunt ca și inexistente sau acaparate de una sau alta din tabere și atunci cei din stradă se străduiesc să umple un gol așa cum știu. 

Decembrie 2017 aduce cu începutul unui război civil, o atmosferă antisocială, de homo homini lupus. Primul simptom al acestei stări de degradare accelerată a vieții sociale este încălcarea sistematică a legilor și a normelor sociale. Al doilea simptom este pasivitatea instituțiilor publice, incapabile să îi sancționeze pe cei care comit acte antisociale și să îi protejeze pe cetățeni. 

Convulsiile care au cuprins întregul spațiu public, de la Parlment la stradă, de la televiziuni la mediul online, arată că România suferă de o boală periculoasă care, odată instalată, riscă să trimită bolnavul direct la groapă. 

Mai grav, după părerea mea, bolșevizarea României nu se petrece sub semnul spontaneității, ci pare să fie opera programatică a unor grupări. Cine are curiozitatea să urmărească sursa mesajelor radicale și modul în care acestea se propagă și sunt preluate în spațiul public va descoperi că ele pot fi circumscrise unei rețele organizaționale. Poate mai periculos decât instalarea unei atmosfere de război intern este suspiciunea ca ea servește, în final, unor interese bine definite.

Parcă am mai văzut acest scenariu repetându-se…

P.S. Votați TOPURILE EvZ AICI ca să înțeleagă și alții ce se întâmplă!