A furat nu doar meserie, dar și-a însușit și ritualul și superstițiile regretatului actor Ștefan Iordache, o găsești în teatru și cu 7 ore înainte de spectacol și este cea mai pe val actriță româncă de la Hollywood: „În lumea asta nu prea reziști dacă ți-o iei în cap”, subliniază Ana Ularu, în interviul acordat Evenimentului zilei. Publicăm, în ediția de astăzi, prima parte a discuției.

- Ileana Ilie Ungureanu: Actoria înseamnă, pe lângă talent şi charismă, disciplină, rigoare, educaţie, exerciţiu permanent. Cum arată o zi din viaţa actriței Ana Ularu?

- Ana Ularu: Nicio zi nu arată la fel, ceea ce mă bucură. În zilele în care lucrez, mă duc la repetiții undeva cu vreo 2 ore înainte, și, apoi, încă vreo 2 ore după repetiție mă locuiește doar gândul ăla. Îți descriu o zi din toamna trecută, din exact perioada asta, când făceam un film în Irlanda, unde se putea zbura doar prin Amsterdam și în același timp repetam piesa „O intervenţie” la Teatrul Act și aveam și turnee cu „Omul cel bun din Seciuan” la Arad și Cluj. Dormeam 1-2 ore pe noapte, zboruri și călătorit în continuu, text acolo, text aici, îmi pierdeam vocea la un moment dat. Am trăit o lună dintr- o valiză. Tot timpul îmi era teamă că o să leșin, că o să mor. Dar nu. M-a ținut atât de vie efortul acela.

- Teatru sau film?

- Amândouă. Florin Zamfirescu, care mi-a fost profesor în facultate, a zis că e ca și cum l-ai întreba dacă îi place să meargă mai mult cu piciorul stâng sau cu dreptul și mi se pare foarte bună exprimarea. Acum îmi lipsește enorm de mult să filmez, de exemplu, iar când eram la filmări mă uitam cu jind la poze de aplauze din sală de-ale colegilor. Și ce dor mi se face de adrenalina aia. Sunt moartă de emoții înainte de orice spectacol. Chiar dacă am jucat de miliarde de ori rolul respectiv. Știi cum era Ștefan Iordache înainte de un spectacol? Cum tremura și cum transpira? Și era Ștefan Iordache la 62 de ani, adică mai actor și mai jucat ca el nu se poate.

- Ce ai învățat de la Ștefan Iordache?

- Îmi dau seama că de fapt tot ritualul meu de acum e exact ca al lui Ștefan Iordache. Verific de 17 ori recuzita, vin cu 7 ore înainte în teatru. Nu înțelege nimeni de ce. Mi-e greu să-ți explic, dar sunt în teatru de la ora 13, iar spectacolul e seara. Dar e atât de liniștitor să stai acolo, să mai bei o cafea, să stai de vorbă - e alceva decât dacă aș fi alerg prin oraș să-mi plătesc factura la curent. Agitația asta, care e civilă, nu poți să o aduci pe scenă în niciun fel.

- Ești superstițioasă?

- Sunt. De exemplu, dacă mi se întâmplă ceva nasol când sunt îmbrăcată cu o haină e foarte greu să o mai port vreodată. Sau când îmi zice cineva „Baftă” sau „Succes” înainte de spectacol, sun pe mama sau vreun prieten să contracareze, să îmi zică „Căcat”.

- E o urare la actori? De unde și până unde?

- Istoric, pe la 1.800, în Paris erau foarte multe spectacole de teatru în același timp. Și protipendada pariziană mergea cu trăsurile la teatru, iar dacă le plăcea o piesă stăteau. Trăsura stătea și ea foarte mult în fața teatrului și caii își făceau nevoile. „Căcat” înseamnă să te placă publicul, e semn că te iubește îndeajuns de mult încât să stea să te vadă.

„Ani de zile mi-a lipsit enorm teatrul. Mi se pusese ștampila de actriță de film, care nu contează în teatru”

- Ai vrea să fii angajată într-un teatru?

- Sunt pro și contra și în ceea ce primește statutul de angajat și pe cel de colaborator. E foarte fain să fii freelancer și să fii liber să-ți pui tu spectacolele în funcție de programul tău, să poți să te duci să filmezi două luni pe alt continent, fără să te bată nimeni la cap. Pe de altă parte, atunci când n-ai de lucru, nu e prea plăcut. La a fi angajat e foarte plăcut să faci parte dintr-un colectiv, să ai ocazia de a te încerca în diverse roluri și diverse situații mentale cu colegii tăi, dar, iarăși, dacă ai alt spectacol, trebuie să dai notă scrisă cu «pot să joc în spectacolul x sau y?!» Cum o dai nu e bine. Îmi place că, în sfârșit, am foarte multe spectacole, pentru că ani de zile mi-a lipsit chestia asta enorm.

- De ce? Ai fost etichetată ca fiind o actriţă de film?

- Da, mi se pusese ștampila de actriță de film, care nu contează în teatru. După care a venit Andrei Șerban și m-a transformat în alt actor decât eram până acum. Cumva m-a pus din nou pe hartă. Acum sunt în repetiții pentru ceva nou și sunt atât de panicată încât nu mai cred nimic despre mine. E ca și cum aș învăța să merg din nou.

- Care sunt filmele tale preferate?

„The Proposition” al lui John Hillcoat, pe care l-am văzut de peste 30 de ori, și, din când în când, mai simt nevoia să-l văd, ”Magnolia” lui Paul Anderson, și îmi vine în minte și ”Citizen Kane”, care mi se pare al naibii de izbutit – orice ar zice oricine. Pentru 1941 e foarte bun, ba chiar mi se pare că a schimbat un pic și stilul de joc.

- Ești fan înrăit al vreunei actrițe?

Julianne Moore îmi place de mor. O ador. Din păcate, nu am avut ocazia să o cunosc. Altfel, îmi place foarte mult și Scarlett Johansson. Lumea o vede ca fiind frumoasă, dar ea are un mare potențial în ea, e o actriță foarte bună. La fel și Charlize Theron. După ce a făcut Monster, am putut să ne uităm la actrița Charlize Theron, altfel eram orbiți de frumusețea ei. Își locuiește foarte bine corpul. Sunt unii oameni care par neacasă în corpul lor, ea știe foarte bine unde locuiește. De aia și pe acțiune e foarte bună, de exemplu. Cu toate că nu cred că mi-ar plăcea „Atomic Blonde”, nu l-am văzut încă. Dar exact oamenii ăștia care se locuiesc bine pe ei pot să facă de toate.

- Crezi că frumuseţea îi este de ajutor unei actriţe? Sau dimpotrivă.

- Șarmul îi este de ajutor și unei actrițe și unui actor, în mod egal. Sunt actori extrem de frumoși, dar fără pic de carismă, și pier imediat ce se termină frumusețea. James Gandolfini, din ”The Sopranos”, de exemplu, pare sexy pentru orice femeie pe care am întrebat- o până acum. Nu era tocmai de pus pe Men’s Health, dar șarmul, talentul, inteligența și forța au făcut din el un idol. Willem Dafoe e un alt exemplu.

- Ai stârnit invidia tuturor româncelor când ai jucat la Hollywood alături de Bradley Cooper și de Jennifer Lawrence, câștigătoare de Oscar, Tom Hanks sau Keanu Reeves. Cum e să lucrezi cu actori celebri?

- Sunt niște oameni mișto, și vii, și umani. Dacă e să ne referim la Keanu e fără pic de fiță. Am lucrat excelent cu toți. Dar ca întindere, nu pot să compar trei scene avute cu Bradley Cooper și două cu Tom Hanks, cu un film întreg cu Keanu Reeves. Am avut doar surprize frumoase pentru că toți oamenii ăștia sunt atât de cu picioarele pe pământ. De altfel, nici nu cred că cineva care se poartă urât sau care e nepoliticos sau care e altfel decât gentleman sau gentellady are rezistență în timp. În lumea asta nu prea reziști dacă ți-o iei în cap. Oamenii ăștia sunt foarte conștienți că meseria ține doar de muncă și talent. Și că nu te transformă în supra om faptul că ești cunoscut peste tot. Sunt la fel de conștienți și de propia lor mortalitate și de propriile lor neajunsuri.

Scurt CV

De cinci ori cea mai bună actriţă, la cele mai valoroase festivaluri de film din Europa, Ana Ularu s-a născut pe 26 iunie 1985 la Bucureşti. A debutat la 9 ani în două coproducţii românofranceze – „Meuetres par procuration” şi „Passion mortelle”. La 17 ani a jucat rolul Lolitei în filmul cu acelaşi nume, alături de Ştefan Iordache. A devenit cunoscută pentru marele public datorită rolului din „Italiencele“. În 2014, a jucat alături de Jennifer Lawrence şi Bradley Cooper în „Serena”, apoi în „Inferno”, alături de Tom Hanks, iar acum este ”Vrăjitoarea cea Rea din Vest”, într- una dintre cele mai fantastice serii produse de NBC, ”Emerald City”, după povestea ”Vrăjitorului din Oz”. De asemenea, Ana a jucat rolul principal în SF-ul „Index Zero“ şi a apărut în serialul „Familia Borgia“, difuzat de HBO, care l-a avut cap de afiş pe actorul Jeremy Irons.

Considerată marea speranţă a cinematografiei româneşti, Ana va juca alături de starul american Keanu Reeves în thrillerul romantic „Siberia“, care va avea premiera pe marile ecrane anul viitor. A jucat în peste 30 de filme, printre care și scurtmetrajul „Turkey Girl“, de Cristian Mungiu, filmul colectiv „Obiecte pierdute/ Lost and Found“, în „Hârtia va fi albastră“, de Radu Muntean, dar şi în „Tinereţe fără tinereţe“, al lui Francis Ford Coppola, „Periferic“, de Bogdan George Apetri, în „Sunt o babă comunistă“, de Stere Gulea, şi „O vară foarte instabilă“, de Anca Damian.

„Sunt genul de om căruia nu-i pare deloc rău că nu mai are 20 de ani. Nu m-aș mai întoarce la vârsta aia”

- Care e rolul tău preferat din cele jucate până acum?

- Nu știu dacă am avut roluri care să nu-mi prea placă. Îmi place foarte mult rolul din „O intervenție”, alt rol de suflet este cel din „Omul cel bun din Seciuan”, mai e Matilda din ”Periferic”. Și mi-a plăcut la nebunie și West, din ”Emerald City”, și cred că se și vede în fiecare secundă când sunt pe ecran.

- Dar e vreun personaj pe care vrei să îl joci neapărat?

- Sunt multe. Aș vrea să joc în „Cui i-e frica de Virginia Woolf?”. Da mai am până acolo. Sunt foarte multe personaje masculine de la Shakespeare, pe care mi-ar plăcea să le joc. Aș vrea să joc Richard al II-lea, de exemplu. Iar în film, tocmai asta mi se pare mișto - că e un personaj unic. Nu te gândești că rolul ăsta l-a mai jucat și Elizabeth Taylor. În filme cumva ai un personaj nou doar pentru tine.

- Ai vreun rol, din cele jucate de tine, pe care îl consideri slab?

- O, da. Dacă începem cu autocritica nu mai terminăm. Nu am izbutit deloc examenul meu de „Cum vă place”, piesa de teatru scrisă de Shakespeare, care era examenul de anul IV de facultate. Nici pe cel de anul II. Am personaje pe care nu le-am izbutit atât de bine și îmi dau seama de asta și mă bucur că înaintez în vârstă, pentru că o dată cu ea capăt încredere, înțelepciune și experiență. Pentru că oricât de frumos este să ai fruntea neridată și ochii larg deschiși în fața lumii, e un soi de superficialitate acolo. Sunt genul de om căruia nu-i pare deloc rău că nu mai are 20 de ani. Și dacă mi s-ar da opțiunea nu m-aș mai întoarce la vârsta aia.

- Ce consideri ca este cel mai provocator la meseria ta?

- Frumoasă întrebare. Însăși meseria, pentru că abordând fiecare personaj e ca și cum ai lua meseria de la capăt. Și tocmai asta mi se pare provocator: să te pui în situație de disconfort. Din confort nu se iscă nimic valoros. Dacă un personaj ți-e ușor, te plictisești groaznic. Mie îmi place să-mi fie greu și să nu-l acuz în niciun fel pe personaj. Când o să ajung eu să joc rolul de pițipoancă nu o să o acuz niciodată că ar fi o gagicuță proastă. O să joc rolul cu toată motivația din lume.

„Cea mai mare frică a mea este să nu mai fi e nevoie de mine și să nu mai fi u iubită”

-Cine e Ana Ularu dincolo de ecran? Și ce planuri de viitor are? -Nu-mi fac niciun plan pentru că nu știu unde o să fiu, ce o să fiu, și, în general, cu cât îmi fac mai multe planuri cu atât îmi dau ocazia să fiu dezamăgită mai mult. Altfel, sunt un om foarte obișnuit, foarte normal. Am trei pisici pe care le-am salvat anul trecut, le-am hrănit cu biberonul. Două sunt la mama și una e la mine.

- Care este cea mai mare frică a ta?

- Să nu mai fiu relevantă. Să nu mai fie nevoie de mine și să nu mai fiu iubită.

-Ca orice om, sigur ai avut și momente de cumpănă. Te-ai gândit vreo secundă, la un moment dat, să renunți la actorie? Sa te apuci de altceva.

-Aproape că am vrut la un moment dat. Dar sper să nu se întâmple niciodată să fiu nevoită să renunț pentru că îmi place foarte mult ce fac. Îmi place momentul efectiv al executării meseriei. Tot ce vine după – covoare roșii, premii, gale – e foarte plăcut și îți dă un semntiment fizic frumos, dar ce îmi place mie și de ce sunt eu dependentă e momentul ăla când joc efectiv.

- Ce vrei tu de la tine? Care îți sunt așteptările auto-impuse?

- Să-mi iau carnet, să fumez mai puțin, fără să mă îngraș dacă se poate, și să nu mă plictisesc niciodată să învăț lucruri noi. Mi se pare că oamenii cu adevărat inteligenți nu se plictisesc niciodată și vreau să fiu cu adevărat inteligentă.

În partea a doua a interviului acordat EVZ, actrița Ana Ularu vorbește despre fața urâtă a succesului, despre ce n-ar face niciodată ca actriță și explică de ce crede că nu o caută regizorii români – „Din păcate, eu nu am mai jucat într-un film românesc de vreo cinci ani”.