Într-un eseu mai vechi, Deraieri de tip Marquez, izvorît din lectura Corespondenţei lui Caragiale, observam că în acest Jurnal intim original, care sînt epistolele trimise de la Berlin celor din ţară, notatul despre starea vremii domină zdrobitor.

Cu acest prilej reaminteam că Meteorologia e o preocupare şi pentru alţi autori de Jurnale celebre:

„Concentrarea pe meteorologie poate fi întîlnită şi la Regina Maria, în Însemnările sale. Majestatea Sa dă atenţie vremii sub semnul preocupărilor gospodăreşti. Avînd parte de un soţ pierde-vară (Regele Ferdinand pe care- l priveşte cu o duioşie atent dispreţuitoare), Reginei îi cad în grijă şi grădina de la Palatul Cotroceni, şi peluza de la Sinaia şi Castelul Bran. Şi, dacă ar fi s-o credem pe cuvînt, ţara. Minuţioasa relatare a vremii aparţine astfel unui gospodar, dar şi unui autor care se ambiţionează să scrie zilnic, deşi prea multe lucruri n-are ce consemna uneori.

La Constantin Argetoianu, un alt cronicar al Timpului probabil, dăm mai ales peste uimiri la ieşirile vremii din ţîţîni: vară în ianuarie, furtuni cu trimiteri la cicloane, îngheţuri timpurii.”

S-ar putea alcătui, aşadar, o carte, dacă nu chiar o lucrare de doctorat, postura marilor scriitori de cronicare ai Timpului probabil. Unii se mulţumesc să consemneze în Jurnalele sau în publicistica lor, starea vremii, excelînd în uimiri faţă de cele descrise.

Alţii se concentrează pe capriciile vremii. Caragiale, „meteosensibil”, cum îi ziceam în eseu, urmăreşte vremea cu oroarea sa tipică față de „vremea urîtă, producătoare de guturai”. Un atent prin scris la Starea vremii descopăr şi în Tudor Arghezi.

Pe lîngă consemnarea mai mult sau mai puţin poetică a trecerii de la un anotimp la altul, Tudor Arghezi acordă o atenţie deosebită raportului dintre Buletinul meteorologic şi corespondenţa acestuia în realitatea vremii de afară.

Spre deosebire de alţi autori, Tudor Arghezi tresare uimit nu la capriciile vremii, ci la datul cu tifla de vremea stabilită de Dumnezeu vremii stabilite de oameni mai mult sau mai puţin ştiinţific.

Cu titlul Săptămîna, Tudor Arghezi iscăleşte în Săptămîna CFR, din 18 decembrie 1932, o tabletă despre valul de căldură abătut peste Bucureşti în plin decembrie 1932: „La mijlocul lui decembrie, cetăţeanul în pardesiu îşi aminteşte fără ironie zicala «Astă-vară, la Crăciun mîncam mere dintr-un prun şi gutui dintr-un alun». Vecinii noştri bulgarii au gustat dintr-a doua recoltă de căpşuni, la Caliacra noastră înfloresc, mi se pare, migdalii, iar ceilalţi vecini, de dincolo de Seghedin, au telefonat că la ei se culeg micşunelele de cîmp, ca în luna mai. Bucureştii, graţie lucrărilor edilitare din ultimul timp şi mai cu seamă, sigur, din pricina peluzei în pantă a Mitropoliei, unde rezidează, în seră parlamentară, floarea politică a naţiunii, s-au strămutat mental pe Coasta de Azur. Acolo bate acum Crivăţul şi îngheaţă apele.

Sfîntul Niculaie, căruia îi sta atît de bine pe zăpadă, ca şi prietenului Dumitru, cel cu boarfele în camion, ne-a obişnuit de astă dată cu impresia că-i stă şi mai bine pe soare şi pare să ne făgăduiască un Moş Crăciun în tricou.”

N-am habar de cum arătau Prezicerile Meteorologice pentru iarna lui 1932.

Probabil vor fi garantat geruri şi zăpezi năprasnice, o dată ce publicistul Arghezi se grăbește să ia peste picior Buletinul Meteorologic:

„Dacă plouă, meteorologia ne informează că a plouat şi dacă e senin, că a fost senin.

Cea mai bună prezicere rămîne tot aceea care înregistrează evenimentele după ce au trecut, prestigiul ghicitului în văzduh nesuferind nici o ştirbire şi savanţii fiind recunoscuţi savanţi, fără obligaţia de a fi folosit cîmpului, vegetaţiei şi călindarului. A plouat cinci milimetri, spunea buletinul, după ieşirea curcubeului – şi e adevărat. Publicul învaţă măcar să ştie lucruri, de dorul cărora nu s-a prea îmbolnăvit pe cînd le ignora şi să aprecieze timpul, nu cu umbrela şi cu galoşii, ca mai de mult, ci cu metrul, un instrument cu care s-a deprins de la lume. Cînd intervine cîntarul, preciziunea e ideală, aflînd cît a cîntărit un bumb de grindină cît oul de porumbiel.”

Se pare că deraierile Vremii sînt dese în anii cînd scrie la gazetă Tudor Arghezi. Sau, poate, că abaterile de la normal nu erau atît de dese cum s-ar crede din consemnarea lor harnică, promptă, de către publicist.

Nu-i exclus ca scriitorul să fi avut sensibilităţi exacerbate la capriciile Naturii, pe vremea lui scutită de Apocalipsa schimbărilor climatice. De aici graba de a le consuma într-o tabletă, cum ar fi cea intitulată ironic Moş April, tipărită în Adevărul literar şi artistic, 16 aprilie 1933:

„În prezenta coloană ne găsim decepţionaţi şi confuzi. Ne-am schiţat articolul nostru ieri, pe o zi cu soare, şi sîntem siliţi să-l dăm la tipar într-o zi de ploaie şi de frig, renunţînd la imaginile grădinăreşti şi intrînd cu paltonul şi cu gulerul ridicat în meteorologie. Vine Paştele sau ce vine? se întreabă redactorul literar. Cu o săptămînă înainte de sărbătoarea încondeierii şi la cîteva ceasuri de la Florii, fosta zi a mugurilor de salcie, îmblăniți în cojoace minuscule de crisalidă, focul arde în vatră şi mîţele, înşelate de moda nouă a meşterului April, peruchierul lumii animale, caută strîmtorile calde ale teracotei şi postesc.

Direcţia, redacţia, corectura şi colaborarea s-au instalat de Paşti cu pisicile lîngă sobă, în aşteptarea lui Moş Crăciun. Atît mai bine, dacă peste şapte zile se va întoarce primăvara din decembrie al anului trecut...”

Să fie luarea peste picior a Buletinului Meteo născută din incapacitatea de a prevedea asemenea deraieri? Nu cred.

Ironizarea Buletinului Meteo îşi are cauza în absenţa concordanţei dintre ce spune Documentul şi ce e a doua zi în Bucureşti:

„E niţeluş plicticos să citeşti dimineaţa buletinul documentat al specialistului, şi cu speranţa că se ţine de cuvînt şi că aerul va refuza să scoată trei ediţii speciale în timp de şase ore, să ieşi în soare fără şoşoni şi căciulă. Volubil şi sprinten ca o luntre latină purtată de o perdea în care se joacă vîntul, cititorul ia pardesiul şi porneşte-n larg. Cu optimismul unui riveran din Chios care se repede cu barca pînă la Lesbos, ca să cumpere o sticlă de mastică, un bidon de undelement pentru maioneză şi şase portocale la copii şi ca să se întoarcă pînă la orele mesei, concetăţeanul nostru pleacă în tramvai la prăvălie, ajunge pe ploaie şi gustînd măslinele, termometrul, cu o eleganţă regresivă imorală, trece de la cincisprezece grade peste zero la minus cinci, senin şi imperturbabil, ca şi cum nu i s-ar fi întîmplat nimic. Termometrul, barometrul, pluviometrul, săgeata vîntului şi meteorologia mint ca nişte şefi de cabinet.

Ca nişte şefi de cabinet, evident, din guvernările trecute.” (T. Arghezi, Astă-vară la Crăciun, Dimineaţa, 29 martie 1933) Pentru Tudor Arghezi dezastrul prezicerilor meteorologice e dezastrul unei ştiinţe – Metereologia şi dezastrul ştiinţei în general:

„Se confundă buletinul cu natura, pretinzîndu- se ca buletinul să spuie cu o zi înainte ce-are să se întîmple, ploaie, secetă sau zăpadă, peste douăzeci şi patru de ore. Buletinul nu şi-a propus niciodată să rezolve asemenea chestiuni de mică gospodărie: prevederile lui merg cu şase luni înainte, cu un an întreg şi cu mai mulţi. Îmi place cometa, dar îmi displace umezeala.

Căci buletinul e ştiinţă, nu bucătărie, cum ar vrea publicul să fie: ştiinţă pură, ştiinţă înaltă. Ea s-a separat de contingenţele mărunte ale călindarului, ca şi medicina. Medicina nu e bolnavul. Pentru ştiinţă există boli, nu bolnavi, – există ploaie, vînt, îngheţ, nu oameni care tremură de frig, nu recolte răscolite şi inundate.” (T. Arghezi, „Buletinul meteorologic” în Adevărul literar şi artistic, 20 martie 1932). Mă număr printre condeierii care n-au criticat şi nu vor critica niciodată Buletinul meteorologic.

Şi asta deoarece nu urmăresc rubricile Meteo, nici la televiziuni, nici la Radio, nici în ziare.

Şi nu le urmăresc, deoarece mă interesează puţin sau deloc cum va fi vremea a doua zi sau peste două zile. Tudor Arghezi denunţă Buletinul Meteorologic ca responsabil de nenorocirile care i se întîmplă celui care-şi orînduieşte viaţa după profetul Timpului probabil:

„Din pricină că a dat trei lei pe gazetă şi a crezut, naiv, în ultimile pronosticuri pentru văzduh, candoarea cititorului se lichidează cu dezastru: optzeci de lei un automobil închis, trei sute cincizeci de lei o păreche de pantofi compromişi, două sute cincizeci de lei pălăria cenuşie deschisă, arborată în onoarea zeului distribuitor de lumină şi căldură, de la o singură instalaţie. Aspirină, două pachete, un tub piramidon, una cutie pastile preventive, dacă se ia la timp; momentul oportun neprecizat de ceasornic. Unde mai pui naivitatea mai costisitoare a sexului presupus frumos, care ieşind la soare în costume de libelulă, croite din mătase fizico-chimică, aduce acasă înapoi vopseaua de păr amestecată în cămaşă cu untul de cacao al guriţii şi cu finul pastel al obrazului, tratat ca un peizaj?” (T. Arghezi, Astă-vară la Crăciun, Dimineaţa, 29 martie 1933) Descrierea dezastrului provocat de luarea în serios a Buletinului meteorologic mărturiseşte atît har literar, cît şi trăire pe cont propriu a capriciilor naturii.

Asta înseamnă că, deşi ironic cu Buletinul Meteorologic, Tudor Arghezi se număra printre cei care-l urmăreau cu deosebită hărnicie, orînduindu-şi viaţa după prevestirile Meteo. Aşa ceva face doar cineva care ia în serios Buletinul Meteorologic.