Camioanele cu mâncare. Am descoperit o industrie, da, deja se poate numi o industrie, în România, pe care nici n-o intuiam până acum.

Hai să le spunem și altfel. Bucătăriile pe roți. Am fost la Romexpo. Tocmai ce s-a deschis azi un festival dedicat acestei îndeletniciri care a luat avânt, la noi, de vreo patru ani încoace.

Spui camion, dar nu e totuși o matahală de șantier. Adică are până în 3,5 tone, în așa fel încât ai acces, fără bătăi de cap, în spațiile urbane.

Curajul de-a o lua de la capăt

Dar ”The Carnival” nu este numai despre biftecuri, sosuri, plăcinte și prăjituri. Dacă stai de vorbă cu oamenii aceștia, bucătari printre crătițile lor, șoferi, la volan, evident, când sunt pe drum, mecanici auto, în cazul în care li se strică vreo piesă a mașinii și musai să o repare singuri, în caz de forță majoră, ei bine, le asculți poveștile și îți dai seama că totul e asezonat și cu foarte multă voință, și cu riscul unei afaceri despre care speră că va fi, cât mai curând, rentabilă.

Mai e ceva? Mai e. Sunt acei semeni ai noștri care după o carieră la birou de nu știu câți ani, mulți, prea mulți, au zis stop. Camionul cu mâncare îți oferă șansa călătoriei prin toată țara. Nu stai locului o clipă. Un cofetar îmi spunea că parcurge în fiecare an, fiți atenți, 7.000 de kilometri. De-a lungul și de-a latul României. Pe la evenimente de aceeași factură cu cel de acum, de la București. Pentru că la festivalurile astea, dedicate tocmai conceptului de ”street food”, faci vânzare. Din martie până în octombrie îți încarci viața în mașină.

”Asta e marea diferență”

Am să încep tocmai cu domnul cofetar. Cel cu miile de kilometri parcurși an de an. De câți ani faci treaba asta? Ciprian Zobuian zice trei. Un om de zahăr, cu tot cu vorba lui mieroasă. Precipitațiile îți inundă pe dată gura, de cum își arunci ochii în vitrina sa frigorifică, puternic iluminată, încât să-ți ofere toate detaliile. Profiterol. Canioli. Mă opresc, gata, nu mai rezist!

Într-un colț e chiuveta. Într-altul, un mixer. Spațiul, limitat, este exploatat la maximum între blatul de lucru, dulăpioare pentru ustensile. Bucureșteanul, cum se prezintă, și-a transferat lumea într-o cochilie.

Până să înceapă treaba asta avusese o cofetărie clasică, într-o clădire. Camionul face un lucru esențial. Te duce în mijlocul oamenilor. Pe când în magazin aștepți tu să vină clienții la tine. Asta e deci diferența. ”Asta e marea diferență”, subliniază noua mea cunoștință.

Urmează calculele investiției. ”Undeva între 25 și 27.000 de euro”. Înseamnă mașina, ca să nu mai folosesc atât de mult genericul camion, la care Ciprian a trebuit să facă niște modificări. Piese noi. Pentru că n-a luat-o din fabrică. Achiziționată din Germania. Și în cât timp crezi că îți amortizezi cheltuiala? Nu se gândește mult înainte să răspundă, ca dovadă că a pritocit planul ăsta pe toate părțile. ”Trei ani”, își dă răgazul unui viitor nu prea îndepărtat.

Ești la zi cu toate avizele necesare pentru producția și comercializarea de alimente. În plus, cunoști calendarul evenimentelor stradale din fiecare oraș în parte. Adică nu te oprești oriunde îți vine ție și te apuci să vinzi prăjituri. În locul unde ai tras pe dreapta trebuie să te racordezi la rețeaua de curent electric, la apă, la toate facilitățile, pentru a-ți pune bucătăria – sau cofetăria – în funcțiune. Un festival are deja rezolvate chestiunile astea organizatorice.

După fiecare oprire, de câteva zile, cum e și aici, la Romexpo - trei zile, atât ține ”The Carnival” - strângi totul, te urci la volan și pe-aci ți-e drumul. Spre următoarea destinație. ”Sunt un cofetar călător”. Atunci, drum bun, pe mai departe, Ciprian!

Din martie până în octombrie

Ce mai remarc este că fiecare camion, iarăși mă întorc la definiția de început, e specializat pe ceva anume. Un anumit fel de mâncare. Uite, alți băieți, nu prea vorbăreți de felul lor. Îi înțeleg, sunt puși pe treabă și deja s-a format coada pofticioșilor prin fumul care ne dă tuturor târcoale. Oferta e clară, Frigărui de berbecuț. O singură muzică se aude, a grătarelor încinse.

Trei oameni nu mai prididesc. Echipa. Fiecare îmi aruncă, așa, câte un cuvânt, printre ustensile. Au început în 2016, aproape că nu e loc pe harta României care să le fie necunoscut. Au ales promovarea cărnii de berbecuț după ce au văzut că teritoriul e virgin. ”Noi trei ne ocupăm de tot”, aprovizionarea cu materie primă și prepararea delicateselor. ”Plecăm de acasă în martie și ne mai întoarcem în octombrie”. De unde, de acasă? ”Din București”.

Mă uit la ei că nu au mai mult de 30 de ani. Voi nu sunteți din categoria celor îmbâcsiți de birouri, care au lăsat șabloanele pe aventură. ”Nu am apucat experiența aia”, vine răspunsul. În schimb, au văzut în ce direcție se mișcă lumea, au fost pe afară, acolo unde nu mai e demult o noutate când spui ”street food”. Cam atât în privința lor. Îi las în pace cu întrebările.

În lumea Clătitelor. Cu C de la Colosal de bune

E corect să spun fabrica mobilă de clătite? Să zicem că da. Sau lumea clătitelor umplute cu ce vrei tu, de la dulce la sărat. Ciocolată, caramel, cașcaval, biscuiți, ceapă. Sunt numai o parte dintre ingrediente. Nu de-a valma. Vrei clătită dulce? Poftim. Vrei clătită sărată? Luați, că sunt destule.

Maistrul clătitelor, Ionuț Daniel Ghioc. Băiatul sprințar care vine să răspundă la chestionar. Domnule, spune-mi, te rog, pentru început, există un secret pentru o clătită bună? El, care se mândrise în prealabil că le face în așa fel încât platoșa să le fie crocantă. Nu se ascunde după gemuri. ”Da”. Și s-a oprit, zâmbind. Îl iau pe ocolite și tot îmi zice oarece. Să fii atent cum întinzi bunătatea pe ”platană”. Adică pe suprafața aia netedă, încinsă. Să nu o apeși, s-o lași în voia ei, să simtă, încetinel, spaima focului. Ați înțeles?

Și încă ceva. Clătitele sărate se fac mai greu, în comparație cu cele dulci. Gata, și-a pus fermoar la gură. Păi ce, am venit să mă documentez ori să-i fur meseria?! Chiar așa, în cât timp ai învățat să faci clătite? ”În șapte zile”. Unii ar spune că nu e mare lucru. Omul meu strâmbă din nas.

Același destin. Pe drumuri. Aproape tot anul. Aproape. Nu e vorba că iarna nu poți merge cu mașina, dar pe crivăț și prin nămeți e mai greu cu evenimentele stradale.

Omul cu clătitele. Omul din Iași, se recomandă. Și, mai ales, cel care e pe cale să cucerească lumea. Chipul ars de muncă. Era să zic de soare,. Dar mâinile lui sunt în stare să spună cât au nădușit de-a lungul anilor. Acum e în România, în țara lui, și de trei ani își construiește un vis. Își deapănă gândurile. Ba repede, ba încet. E ceva între dulce și sărat. Speră să fie numai dulce…

Familia plăcintelor

O să spuneți că trag eu, într-o zi de vineri, la început de week-end, încă solar, fără să țin seama de primele zile ale toamnei, tot spre dulcegării. E însă ceva ce nu poți, ca un făcut implacabil, să ocolești. ”Camionul cu plăcinte”. Asta e titulatura. Nu mă hazardez către metafore. Ar fi oricum inutile în dreptul unui peisaj care te lasă cu gura căscată. Vă rog să fiți cinstiți până la capăt! Sunteți în stare să ocoliți un asemenea obiectiv strategic? În caz că da, eu mă predau interlocutoarei mele, Ana Maria Mărgărit.

Cunoscând-o pe ea, intru în altă speță a domeniului de care mă ocup. Acela al unei afaceri de familie. O întreagă familie în jurul ideii de camion. Doamne, câte camioane duduie sub caii putere ai ospeției, în jurul meu!

Ana Maria îmi spune că sunt zece persoane angrenate în afacerea asta. În fruntea căreia se află Mama Tanța. Mama Anei Maria. Așa o prezintă. Nu e Mama Tanța de față, pentru că aș fi vrut s-o felicit pentru ce splendori a putut să prepare. Salam de biscuiți, cremșnit și plăcintă cu dovleac. Stați puțin, că nu scăpați așa ușor! Mai sunt plăcinta cu brânză dulce, găluștele cu prune, ”Greta Garbo”, adică plăcinta cu gem de prune, doboș și, nu în cele din urmă, prăjitura cu vișine.

Totul făcut în casă. ”Rețetele mamei”. Și mama, sărăcuța, cât e ziua de mare trebăluiește. Cât e ziua de mare, în sensul de cel puțin 12 ore, legate. Atunci când dai binețe cuptorului și nu te mai dezlipești de el.

Oamenii aceștia s-au dedicat plăcintelor cu toată viața lor. ”Mama și tata au renunțat la servici”. Mai întâi mergeau la târguri gastronomice, în București, orașul lor. Amenajau un cort și își expuneau odoarele. ”Este foarte multă muncă!”, dar Ana, care e tânără, la vârsta când încă ar trebui să viseze, e atât de bine înfiptă în realitate, încât cuvintele ei au o grea amprentă. A propriilor experiențe.

Păcat că nu e Mama Tanța aici, o zic din nou, că nu e doar o gospodină excelentă, ci și o vizionară. A știut să scrie un proiect european și în baza lui au fost obținuți banii pentru camion. Păi nu vă ziceam? ”Camionul cu plăcinte”. Ca atare, de doi ani, afacerea bucureștenilor noștri aleargă prin toată țara. Pe unde ajung, Mama Tanța scoate ingredientele și organizează o adevărată paradă culinară. Copiii și nepoții, verișoarele și frații sunt cu toții pe aceeași lungime de undă. O ascult pe Ana Maria și îmi dau seama că România e, cu adevărat, acolo, la firul ierbii, altfel decât o vedem la televizor. Cu totul altfel…

Papanașii. În numele bunicii Tudora. În numele altei vieți

Valentina Saygo. Bucureșteancă. Ei, acum e acum. Am întâlnit o boboacă în ale camionagiilor cu bunătăți. Numai de trei luni în branșa asta. Se pregătește să sară în altă barcă a vieții. Să nu mai stea la birou. Nici nu vă imaginați cum îi sclipesc ochii când spune cuvintele astea. Parcă ar răzbuna anii plini cu cifre și cu rapoarte. Ce meserie de bază aveți, doamnă? ”Expert contabil”.

Și acum o întâlnesc în postura de făuritoare a papanașilor. Nu întâmplător. A fost odată o bunică. A ei. Pe care o chema Tudora. Și care i-a marcat copilăria cu cei mai buni papanași din lume. Bunica Tudora avea rețeta ei. Adică 60% brânză de vaci, ouă, făină și, la final, dulcețurile, pentru fason. Când îi văd lacrima umezindu-i colțul ochilor îmi vine să nu-i mai pun nicio întrebare. Pentru că o înțeleg, chiar înainte de-a mai spune ceva.

Ea și cu o colegă de-a ei, la fel de hotărâtă în a schimba acel macaz al vieții, pe care o consideră nu prietenă, ci rudă, ele două așadar au apelat nu la împrumuturi, ci la economiile lor. În total, o investiție de 15.000 de euro. Mașina, utilajele, ustensilele, ca să respecte legea până la capăt. ”Încă un pic”. O întrebasem dacă mai are și serviciul de bază și când va face pasul cel mare, de-a renunța la trecut, pentru viitor. Da, vrea. Și îmi spune ce o face să nu renunțe nicio clipă la planul acesta. Când îi vede pe oameni cu câtă plăcere mușcă din papanași, pe care nu-i consideră ai ei, ci ai bunicii, pentru că îi respectă întocmai rețeta. E cea mai dârză promisiune pe care am întâlnit-o azi. ”Nu mă las!”.

De la 10 la 300. În patru ani

Cum spuneam la început, și repet, acest festival din București nu e doar despre sosuri și plăcinte. E despre voința unor oameni. Și despre afacerile pe care le pun pe roți. La propriu, pe roți. Ca să am o imagine de ansamblu asupra fenomenului național, stau de vorbă cu Florin Itu, organizatorul Festivalului ”The Carnival”. Florin este el însuși propietar de camion cu mâncare.

Avem de-a face cu o industrie, cea legată de ”street food”, care crește vertiginor la noi în țară. Florin s-a apucat de festivalul ăsta cu patru ani în urmă, atunci când în România abia erau zece oameni care se apucaseră de îndeletnicirea asta. În ziua de azi sunt undeva pe la 300 de entități. Anul trecut erau 250, ca să îmi arate că trendul se menține pe acea pantă optimistă.

Evident că pe platoul de la Romexpo nu puteau să vină acum toți. Sunt numai 60 dintre ei. Sunt români, dar varietatea mâncărurilor pe care le prepară acoperă tot globul. Poți să călătorești, înotând prin papilele gustative, din Argentina până în China, trecând prin întreaga Europă.

Și încă ceva. Am vrut să clarific acest aspect. Camionul cu mâncare nu e pe aceeași arie cu fast-food-ul. Nu faceți confuzie. Este, sunt asigurat, mâncare în adevăratul sens al cuvântului. Gătită, ca în orice bucătărie. ”Este o bucătărie, cu toate cele necesare, dar pusă pe roți”.

Vreți să auziți ceva? Există și un camion al ciorbelor. Din păcate, n-a venit la ediția de acum a evenimentului din București. ”Este o industrie în creștere la noi. Acum cifra de afaceri a tuturor ajunge la 15 milioane de euro”.

Dacă e să ne raportaăm la ce se întâmplă afară, putem spune că românii au un speficic al lor. Bucătăriile noastre se mișcă prin toată țara, nu stau într-un anumit loc, așa cum fac străinii. Deci nu vorbim numai de festivalul din Capitală, iată, ajuns deja la a patra ediție. Ci de o rețea de festivaluri. Sunt 50 de asemenea destinații festive pe parcursul unui an. Drumurile camioanelor noastre cu mâncare duc spre Iași, Craiova, Timișoara ori Pitești, și în multe alte localități, mai mici sau mai mari.

O industrie care oferă și locuri de muncă. Un asemenea angrenaj poate să dea de lucru la doi sau chiar la 12 oameni. Depinde de amploarea fiecărui plan. Cât privește costul unei bucătării pe roți, plaja e foarte mare. De la 10 sau 15.000 de euro până la zeci de mii sau chiar 100.000 de euro. Am văzut, de pildă, ditamai mașina transformată într-un uriaș cuptor. De pizza!

Altă chestiune. Îți iei un camion. Pe structura îți construiești bucătăria. Vestea bună e că au apărut și la noi ateliere mecanice care îți pot face lucrarea exact cum vrei tu. Nu mai ești dependent de ceea ce poți obține, sub aspect tehnic, în străinătate, prin asemenea lucrări de reamenajare, scumpe, în comparație cu prețurile autohtone.

De încheiere

Mă întreb dacă își va schimba înțelesul acel fel de invitație, de pe vremuri, către nevastă sau iubită, de genul ”azi mergem la restaurant”. La care ea ar putea să răspundă, de-a dreptul nedumerită. ”La masă ori pe roți?”...