Într-o conversaţie pe care am avut-o în urmă cu câteva zile cu un grup de prieteni am constatat împreună cât de uşor reuşim să uităm evenimente şi acţiuni politice relativ recente care pot avea o semnificaţie specială chiar şi din pers pectiva istoriei.
Discuţia plecase de la bombardamentele NATO în contextul conflictului din Kosovo şi de la felul în care autorităţile române şi opinia publică din ţara noastră au reacţionat atunci.
Desigur, în anul 1999 România nu beneficia de fluxul de informaţie în timp real de care beneficiază astăzi. Televiziunile de ştiri nu fuseseră încă inventate la noi, iar televiziunile generaliste transmiteau trunchiat şi uneori extrem de interesat informaţia. La aceasta se mai adaugă agresiunea evidentă a unui curent naţionalist care îşi intoxica electoratul cu aşa-zisa prietenie fără de pată între poporul român şi poporul vecin sârb, lucru pe care istoricii îl ştiu ca nefiind decât parţial adevărat.
Implicând cu fermitate România în tabăra aliaţilor NATO, astăzi ştim cu toţii că preşedintele Emil Constantinescu şi aliaţii săi politici aveau să îşi piardă cea mai mare parte din electorat în pofida tuturor sondajelor care arătau cât de favorabil accederii la NATO erau românii. Altfel spus, conaţionalii noştri îşi doreau din suflet să intre într-un club fără ca însă în momentul în care acel club avea nevoie de noi, să facem ceva pentru a-l ajuta. Cât se poate de ciudat, dar în integralitate adevărat.
Astăzi ştim, fără niciun fel de dubiu, că atitudinea fermă şi consecventă a României, în acel context, a fost cea care a făcut posibilă începerea negocierilor pentru aderarea la Uniunea Europeană, la Helsinki, în decembrie 1999, dar şi în cea mai mare măsură, într-un nou context favorabil (cel de după 11 septembrie 2001) aderarea României la Alianţa Atlanticului de Nord. De toate aceste lucruri sunt convinşi astăzi chiar şi mulţi dintre aceia care atunci se aflau pe poziţii fundamental opuse. Sunt şi alte episoade pe care iniţiaţii le cunosc, dar pe care opinia publică nu şi le mai aduce aminte, cum ar fi de pildă momentul ripostei statului român faţă de tentativa neautorizată a unor avioane de transport aparţinând Federaţiei Ruse de a survola spaţiul nostru aerian în direcţia Kosovo. Contextul mai larg era acela al ocupării de către trupele ruse a aeroportului din Pristina, şi numai prin ridicarea avioanelor sale de vânătoare, fără să ezite, la ordinul preşedintelui Constantinescu, România a evitat o încălcare fundamentală a suveranităţii sale. Fermitatea acestui gest nu a fost comentată în contemporaneitate şi asta nu pentru că nu ar fi fost cunoscută, sau pentru că nu ar fi existat mediile în care să fie comentată, ci pentru că atmosfera publică era extrem de defavorabilă celor care susţinuseră intervenţia NATO în Kosovo.
Dar episodul la care mă voi referi este unul cu mult mai semnificativ şi aproape necunoscut opiniei publice din România. Puţină vreme după ce România ripostase atât de ferm la încercarea avioanelor Federaţiei Ruse de a survola fără autorizaţie spaţiul aerian al României, la Salzburg, cu ocazia Forumului Economic Mondial, se aflau preşedintele Constantinescu şi primul ministru al Federaţiei Ruse, Serghei Stepasin. Cei doi au avut o întâlnire. Aceasta nu s-a desfăşurat într-una dintre locaţiile oficiale ale conferinţei, ci în micul apartament de hotel în care era găzduit preşedintele român. Trebuie să vă imaginaţi momentul în care, pe străduţele înguste ale Salzburg-ului, extrem de numeroasa delegaţie rusă, în frunte cu masivul prim ministru, se deplasa către hotelul în care preşedintele Constantinescu era găzduit.
Într-un spaţiu extrem de îngust, cu mulţi oficiali şi mulţi jurnalişti, primul ministru Stepasin a început prin a-şi cere scuze pentru incidentul încercării neautorizate de survol. Din nefericire, presa românească nu a sesizat sau nu a dorit să sesizeze importanţa simbolică a acestei întâlniri.
Recomandările noastre
