În România, viitorul turnătorilor la Securitate şi al activiştilor PCR arată bine.
Dacă mai aveau vreo spaimă, ea a fost spulberată recent de intervenţiile-şoc, în serii scurte, ale celor doi cai breji care se visează înscăunaţi peste ţară (am decis să-i ignor, aşa că-i pomenesc doar cu iniţialele, P. şi A.) Cu două săptămâni în urmă, P. dădea o indulgenţă pontificală care-i exonera pe turnători de orice vină: aşa erau vremurile, oamenii turnau de nevoie! Poate că aşa era în lumea în care s-a învârtit el. Dar a existat şi o altă Românie, majoritară, a celor turnaţi, despre care fostul procuror nu suflă o vorbă. Spre a nu se lăsa mai prejos, A., celălalt membru, inferior, al binomului, decretează: "Simbolic, Ion Iliescu şi PSD [...] s-au despărţit definitiv de comunism." Asta a văzut el în Parlamentul României cu ocazia discursului Regelui. Oamenii normali au văzut altceva: o adunătură de membri de partid aflaţi în misiune, pe chipul cărora citeai orice, numai anticomunism nu. Sau poate că "simbolica despărţire" constă în refuzul Regelui de a-i întinde mâna lui Iliescu. La capacitatea liderilor uslaşi de a batjocori realitatea e cât se poate de posibil.
Astfel de sfidări neruşinate ale memoriei colective, istoriei şi adevărului se petrec zi de zi, pentru că societatea românească a ales calea sinuciderii lente. Nu ne pasă ce se întâmplă cu noi acum, de ce ne-ar păsa de lucruri petrecute acum treizeci ori patruzeci de ani?
Abandonaţi plăcerii perverse de a ne huli unii pe alţii, ne scufundăm în nimicnicie şi oroare. Politicieni iresponsabili, interesaţi exclusiv de acapararea puterii (capitol la care P. şi A. excelează, după cum se vede din dictatura instaurată deja în propriile partide) n-au niciun scrupul să arunce vorbe care-i fac să se întoarcă în mormânt pe sutele de mii de români distruşi de criminalii comunişti. Cum s-a despărţit Iliescu de comunism? Alegând să se gudure pe lângă Rege? Patronând intrarea pe uşile mari ale Parlamentului a particularului Duda? Ce am văzut a fost o despărţire prin îmbrăţişare. Iar îmbrăţişarea aducea suspect de mult a sufocare. Din fericire, nu toată lumea e oarbă şi decerebrată în România. Citesc de mai multă vreme admirabilele mărturisiri ale lui Neculai Constantin Munteanu despre relaţiile lui cu Securitatea. Recomand tuturor cartea publicată în 2007, "Amintiri din zăpezile de-altădată". Un ziarist în dosarele Securităţii (editura Curtea Veche), un model de raportare la propria biografie şi la strategiile de corupere practicate de comunişti. Recomand, în aceeaşi măsură, textele recente ale serialului "Top 5 cei mai scârboşi informatori", unde sunt evocate secvenţe care-ar trebui să-i facă pe uslaşi să le crape obrazul de ruşine. Iată părerea lui N. C. Munteanu despre turnătorii de vârf a căror "operă" supravieţuieşte în dosarul său de Securitate: "Toţi sunt sau par a fi produsul schizofreniei generalizate pe care o presupunea viaţa într-un regim totalitar comunist. Toţi au slujit cu zel Securitatea, făcând naveta între imoralitate şi amoralitate, cu o anumită voluptate perversă a ticăloşiei. Niciunul nu pare a avea remuşcări."
Întâmplarea face să-l fi văzut la lucru pe unul dintre "scârboşii informatori", pe la începutul anilor 2000, cu prilejul alegerilor de la Uniunea Scriitorilor. Atunci, Nicolae Balotă, pentru că despre el e vorba, m-a lăsat cu gura căscată prin capacitatea de a mistifica, în văzul lumii, nişte informaţii şi date care conduceau la trucarea rezultatului alegerilor. Nu m-am putut abţine să nu-i adresez, în focul discuţiilor, câteva "cuvinte necugetate" (pe care ulterior le-am amendat public), prin care-i reproşam jocul murdar. Sprinten ca o nevăstuică, Balotă s-a îndreptat glonţ spre micul grup de scriitori care-i împărtăşeau opiniile şi i-a alertat, ţipând: "Mihăieş a vorbit la tribună în favoarea unui candidat, dar a votat pentru celălalt!" Din fericire, am doi martori care ştiu cu precizie că n-a existat nicio diferenţă între ce susţinusem public şi votul meu. Am rămas atunci uluit că, în doar câteva secunde, individul se dovedise capabil să confecţioneze un scenariu menit să mă decredibilizeze în faţa găştii lui zgomotoase. Nu m-am abţinut să nu-i spun, la rându-mi: "Domnule Balotă, dumneavostră sunteţi ori ticălos, ori securist!" Într-adevăr, numai cineva cu experienţa metodelor kaghebiste în sânge putea fabrica fulgerător o intrigă atât de josnică. Că ea nu avea nicio logică, nu conta: important era că Balotă reuşise să iasă din împresurare, împingând în gura haitei devoratoare de bârfe un nou subiect "gras". Nu aveam, atunci, nici cea mai vagă ştire despre relaţiile cu Securitatea ale lui Nicolae Balotă. Se vede însă că onctuosul intelectual ardelean nu se rupsese deloc de metodele instituţiei pentru care lucrase, şi continua, la zece ani după căderea comunismului, să-şi exercite cu aplomb îndemânarea securistică.
Iată de ce nu cred în "lecuirile", "rupturile" şi "despărţirile" de comunism şi securism, dacă nu sunt premerse de mărturisire. Când vom afla chiar din gura turnătorilor şi activiştilor că-şi regretă trecutul, putem sta de vorbă. Până atunci, păcatele lor cad pe capetele ticăloşite ale celor care le acordă, ca în convertirile petrecute pe stadioane, iertarea. P.S. În privinţa infamiei rostite de Crin Antonescu la adresa Rodicăi Culcer, calificată drept "pensionară nesimţită", sper că vigilentul Consiliu Naţional pentru Combaterea Discriminării se va sesiza din oficiu.
Recomandările noastre
