Amazoanele României: Povestea a trei femei care au luptat în misiuni internaţionale

Femeile din armată sunt percepute, uneori, ca fiind mai puţin pregătite să facă faţă provocărilor din teatrele de operaţiuni. Trei femei curajoase spun că ştiu meserie şi nu vor să fie discriminate.

A fost plecată în Afganistan cu Batalionul 26 Infanterie "Scorpionii Roşii" din Craiova, între ianuarie-august 2011. Era specialist în grupa de comandă, dar a cerut să participe la misiuni pe teren, trei luni, ziua şi noaptea. "Acum, că am ajuns acasă, pot să zic că a fost bine, dar…e greu. Mă aşteptam, ne spuseseră că toate lucrurile se schimbă radical, că nu e ca acasă, dar nu mă aşteptam să fie atât de greu. Totuşi, n-a fost imposibil", spune sergentul Emilia Biolan. Părinţii au sfătuit-o să nu plece, dar ea era hotărâtă să vadă cu ochii ei cum e acolo. "N-o să regret niciodată că am fost. Aş mai merge", mărturiseşte tânăra. A avut şi colegi răniţi în misiuni. "Nu e uşor să-ţi vezi colegii răniţi sau morţi, impactul psihologic este mare, toţi ne gândeam că oricăruia dintre noi i se putea întâmpla asta, dar atunci când plecăm acolo, ne asumăm riscul şi suntem pregătiţi pentru orice", povesteşte femeia. Ucişi în misiune E greu să povestească exact ce s-a întâmplat atunci când militarii au murit, nu are voie să dea prea multe amănunte despre misiuni. Au fost doi caporali, au coborât din transportorul blindat să cerceteze zona şi au călcat pe un dispozitiv exploziv. Făceau misiuni de patrulare pe autostradă, de recunoaştere, de "killing engagement" şi CIMIC, adică se întâlneau cu liderii locali afgani. "Am cerut să ies în patrulă de curiozitate, mi-am asumat riscul ăsta. Îmi place mai mult să ies în patrulă, decât să stau în bază", explică Emilia. Patrulele de noapte erau de 6 ore, iar cele de zi de 12 ore. La început se mergea în misiuni atât cu Humvee-urile, cât şi cu MRAP-urile (vehicule blindate americane), dar după ce a avut loc primul incident, s-a ieşit doar cu ultimele, pentru că sunt mult mai sigure. "Am avut un incident, iar maşina a avut doar două faruri sparte. Sunt foarte rezistente. Şi asta a contribuit la moralul bun al colegilor şi le-a dat încredere, că ni s-a schimbat tehnica", spune tânăra. Problemele apar când soldatul coboară din blindat. Şi trebuie să coboare, pentru că sunt obstacole unde nu se poate vedea, cum sunt podurile, şi trebuie cercetată zona foarte bine. Liniştea dinaintea furtunii Femeile nu pot vorbi cu liderii locali, doar cu femeile afgane. Împreună cu doctoriţa şi asistenta companiei, Emilia a stat de vorbă cu femeile din sat. Despre importanţa igienei şi a sănătăţii copiilor. Încercau să le convingă să le lase pe fete la şcoală. "Se întrebau la ce-i trebuie unei femei să ştie carte? Foarte puţine femei acceptau să vorbească cu noi. Au un alt statut, e o altă cultură, stau acasă, fac mâncare şi copii", descrie Emilia comunitatea locală. Femeile n-au voie să iasă din curte, fac mâncare din ce le aduce bărbatul acasă, fac numai treburi gospodăreşti. Copiii se adunau în jurul nostru când împărţeam ajutoare - le dădeam cărţi, caiete, creioane, dulciuri, îmbrăcăminte, pături. Cel mai dificil moment? "Când am ajuns acolo era foarte multă linişte, liniştea dinaintea furtunii. Şi apoi au început atacurile. Pe 1 mai, pe 5 mai, pe 10 mai. Misiunile decurgeau normal şi dintr-o dată... talibanii au anunţat ofensiva de primăvară. S-au lansat atacurile directe pe bază şi de-atunci au început momentele mai grele pentru toţi", îşi aminteşte Emilia. "Prima impresie este că sunt mică şi slabă şi nu fac faţă. Aşa gândeşte cine vede o femeie în armată. Până nu cunoşti un om, nu ştii dacă-şi poate îndeplini misiunea sau ai o grijă în plus." Emilia Biolan, sergent

MISIUNE "Sunt ofiţer de cart, răspund pentru 200 de oameni de la bordul navei"

"Navigaţia e frumoasă, pentru că te ocupi de la organizarea marşului până la carturile de pe punte, de supravegherea navigaţiei, când nava este în marş, te ocupi de tot ceea ce ţine de deplasarea navei dintr-un punct în altul, la o misiune", ne explică locotonentul Roxana Alexandru. Este ofiţer de cart şi, împreună cu alţi doi colegi, este responsabilă de buna funcţionare a navei, atunci când îndeplineşte această funcţie. "Ai două carturi de câte patru ore într-o zi, în care tu efectiv conduci nava. Trebuie să ştii unde e nevoie să ajungi sau ce exerciţii ai de făcut şi eşti responsabil pentru navă, pentru oamenii de la bord, pentru îndeplinirea misiunii", spune tânăra. Tehnologie modernă Dragorul pe care a lucrat la început, este o navă mai mică, are doar 63 de membri în echipaj, dar la trecerea pe fregată Roxana s-a adaptat repede. Spune că pe fregată a întâlnit oameni deosebiţi, care "trăiesc şi muncesc pentru navă". Sunt conştienţi că dacă nava nu merge şi nu-şi îndeplinesc misiunile, ei n-au ce face la muncă, nu pot decât să stea la chei sau să se ocupe tot timpul de reparaţii. Misiunile internaţionale sunt cele care-i menţin în formă. Roxana a participat la o misiune NATO, Active Endeavour, în Marea Mediterană, anul trecut. Urmăreau vase suspecte, raportau navei comandant, apoi le verificau. Există o bază de date cu nave suspectate de activităţi ilegale (trafic, piraterie, terorism). "Noi nu ştiam pentru ce erau navele pe listă, dar dacă le întâlneam, raportam navei comandant din gruparea NATO şi primeam dispoziţii: să le urmărim, să le verificăm, să facem «boarding». Pentru controlul la bordul navelor există o echipă special pregătită, de 16 persoane", ne precizează locotentul. Nu aveau dreptul să intervină în forţă, pentru că nu era stare de conflict. Siguranţă pe mare "Marea nu mai e chiar aşa o necunoscută, sunt sateliţi şi radare prin care se monitorizează totul. Dacă nouă ni se ordona să- lăsăm vasul să plece mai departe, el intra în zona de acţiune a unei alte nave de supraveghere", ne explică tânăra. De pildă, au descoperit o navă care făcea trafic de ţigări. Nava a fost ghidată spre un port, unde traficanţii urmau să fie percheziţionaţi, arestaţi şi judecaţi. Întâi sunt întrebaţi prin radio: cine sunt, câţi sunt, unde se duc, ce au la bord. "Îi interogam pe toţi şi pentru că treceau prin multe sectoare ne gândeam că s-au plictisit de aceleaşi întrebări. Apoi îi întrebam dacă îi ajută cu ceva prezenţa noastră acolo. Şi am fost surprinsă să aflu că 95% dintre ei erau încântaţi, spuneau că se simt în siguranţă ştiind că se pot baza pe cineva", ne spune Roxana. În Libia, la prima misiune de luptă a forţelor navale din ultimii 50 de ani, n-a participat, pentru că era însărcinată. Are un băieţel de o lună, Eduard, şi deşi regretă că n-a putut fi pe mare atunci, spune că vor mai fi misiuni, iar ea se va întoarce cât de curând la muncă.

Liga Europa. Hoffenheim - FCSB. Campioana României, meci în premieră cu echipa germană. Ora 19.45

Se schimbă Declarația unică pentru ANAF. Care sunt noile pretenții ale Fiscului

9 femei lucrează pe Fregata Ferdinand. Pe lângă Roxana, mai sunt două femei maiştri militari şi şase soldaţi angajaţi cu contract. DESPRE AFGANISTAN 

"Este impresionant să vezi sărăcia de acolo"

A fost de două ori în Afganistan. Prima oară ca subofiţer sanitar, comandant al grupei de recuperare răniţi, cu Batalionul 21 Infanterie, în 2004; iar apoi a fost subofiţer de stat major, între august 2010-ianuarie 2011. "Afganistanul, ca dezvoltare, se află cam pe unde era societatea noastră sau cea occidentală la 1800. Este impresionant să vezi sărăcia de acolo. Te face să apreciezi ţara în care trăieşti, când te întorci acasă. Este ca o călătorie în timp, am fost şocată de ce am văzut, la început. Cel mai mult m-a impresionat condiţia femeii şi a copiilor", povesteşte plutonierul adjutant Tudora băraru. A fost în misiuni de patrulare şi de evaluare medicală. Liderii locali spuneau că au nevoie de o şcoală, o clinică, o pompă de apă. "Puţuri de apă sunt foarte puţine şi ei sunt nevoiţi să procure apa săpând, primitiv, cu braţele, şi s-o aducă de la zeci de kilometri cu catârul. Cine are un animal de povară este considerat bogat", spuneTudora. Timpul liber, între o ceaşcă de ceai şi sala de gimnastică Liderii locali erau deschişi, amabili, în general, şi-i invitau, uneori, pe militari la o ceaşcă de ceai, la o prăjitură tradiţională. Rar, îi invitau şi la ei acasă. Tudora a avut ocazia să meargă acasă la un doctor şi să-i cunoască familia. Avea o casă de lut, dar cu ferestre de sticlă, nu cu pături în loc de uşă, cum sunt cele mai multe. A vorbit cu sora şi soţia lui. Aveau trei copii. Femeile au acceptat chiar să se fotografieze fără văl. Bărbatul dorea ca sora şi soţia lui să meargă la o şcoală de învăţătoare, dar le era teamă că vor fi ucise de cei care nu agreează sub nicio formă evoluţia socială a femeii. Discuţiile cu femeile afgane aveau loc doar în timpul evaluărilor medicale, foarte puţine ştiau engleză, spre deosebire de bărbaţi. "Acolo, mai mult ca oriunde, bărbaţii sunt cei care dictează", precizează Tudora. A doua oară a fost într-un comandament NATO, pe aeroportul din Kandahar. E alt fel de muncă, necesită altă pregătire şi alte cunoştinţe. "Mi-am pe­tre­cut în Afganistan două sărbători de Crăciun şi două zile de naştere. Colegii au fost foarte drăguţi şi ne-am străduit să depăşim momentul sărbătorilor cât mai frumos cu putinţă. Aveam biserică şi preot", îşi aminteşte femeia, adăugând că biserica românească era una specială, la care veneau şi musulmani să se închine. Condiţiile de trai au fost mai bune, n-a mai locuit în cort, ci în clădire, toaletele şi dormitoarele erau separate. Şi pentru că trebuie să "omori" timpul liber cumva, făcea şi sport. Există o sală, NATO Gym, la standarde internaţionale. Există bibliotecă şi un televizor, pe care românca urmărea postul de televiziune Fox News. Putea să joace şi tenis de masă, erau terenuri de baschet, fotbal european şi hochei. O aduceau, însă, cu picioarele pe pământ atacurile cu rachete asupra bazei. Majoritatea n-au precizie, lovesc la întâmplare şi mai şi omoară. DIFERENŢE Insulă de verdeaţă în deşert

Tudora a avut ocazia să vadă şi cum trăiesc bogaţii din Afganistan. Coaliţia internaţională făcea o cercetare în zonă pentru o clinică medicală. Într-un sat, aproape de Kandahar, a intrat în vila unui guvernator. Aveau generator propriu, gresie, faianţă, curte interioară. Le-a spus că sunt militari români şi că ar vrea să-i cunoască familia. "Şeful" casei era un băieţel de 10 ani, care şi-a sunat tatăl pe mobil. A primit permisiunea unei întrevederi de 15 minute. Băiatul a fost cel care a condus toată discuţia. Era şef peste mamă, bunică şi cei trei frăţiori. Tudora a intrat singură, colegii ei au rămas la poartă, doar o femeie are voie să stea de vorbă cu femeile afgane. A făcut poze cu ei şi a constatat că şi acolo există diferenţe mari între bogaţi şi săraci, ca peste tot în lume. "În toată mizeria de acolo, vedeam o casă bine îngrijită, cu ziduri înalte. Aveau apă, copiii erau extrem de curaţi. Aveau plante... iar alături era sărăcie lucie". Sărăcie. Copiii se bucură de orice primesc - o bomboabă, un creion...