Săptămâna trecută am susţinut două conferinţe într-o universitate germană. Această deplasare mi-a provocat observaţiile pe care vi le voi împărtăşi astăzi.
În contextul acestei vizite, am avut prilejul de a conversa cu tot felul de români, imigranţi în ţări din vestul Europei, membrii ai ambelor emigraţii, cea ante şi cea post decembristă. Indiferent dacă unii dintre ei se recunosc drept emigranţi economici, iar alţii nu, în momentul plecării lor cu toţii au avut şi o determinare ce ţinea de nivelul lor de trai.
Constatarea care m-a şocat cu adevărat a fost legată de felul în care cele mai multe dintre aceste personaje se raportează la ele însele şi la patria de origine. În acelaşi scurt discurs poţi să auzi şi "voi românii" sau "la voi în România", dar şi "la ăştia" sau "aici". Conaţionalul nostru emigrant nu este, deci, nici de aici, nici de acolo, el se găseşte blocat între două lumi. Discursul său schizoid îl face ca în acelaşi timp să aprecieze decizii politice din România, pe care de fapt nu le înţelege şi care nu îl afectează deloc, pentru ca în acelaşi context să critice cu virulenţă decizii asemănătoare aplicate noii sale patrii, decizii care îl afectează cât se poate de direct.
Consecvenţa argumentaţiei lipseşte cu desăvârşire atâta vreme cât o măsură este bună din punct de vedere teoretic, dar numai pentru România, în nici un caz pentru noua lui patrie.
Personajele la care mă refer acum au toate un înalt grad de instrucţie.
Mi s-a părut cu adevărat şocant să constat din nou că, mulţi dintre cei plecaţi înainte de 1990 percep propria lor emigrare ca pe un act de sacrificiu patriotic şi nu ca pe o formă de salvare personală.
Nu pot să uit cum un prieten din copilărie, revenit în România ca om de afaceri după 1990, compara anii "exilului" său cu exilul revoluţionar european ce a urmat revoluţiei de la 1848, identificându-se în adâncul sufletului său cu Bălcescu sau alţii asemenea lui. Acesta nu este deloc, din nefericire, un caz izolat. Mulţi dintre emigranţii români, unii cu reveniri episodice în ţară, ajung să se considere singurii cetăţeni capabili să ne salveze de gravele noastre metehne. Unii dintre ei se propun exemple pentru o societate primitivă şi coruptă ca a noastră.
Cei mai mulţi nu ştiu, de fapt, ce se întâmplă în România, iar realităţile din patria lor de origine nu îi afectează de loc. Cred, însă, că sunt cu mult mai buni decât noi ceilalţi, iar contactul prelungit cu occidentul i-a făcut şi mai competenţi, dându-le o aură care îi urmăreşte permanent.
Informaţia care ajunge la ei este trunchiată şi atent dirijată. Am verificat, sursele de informare sunt mai totdeauna aceleaşi, varianta electronică a trei cotidiene centrale şi TVR Internaţional. Votul electronic adresat acestei mase arogante, neinformate şi extrem de manipulabile cred că ar pune în pericol chiar bazele democraţiei în România.
Inventatorii democraţiei, anticii greci, considerau că pentru a fi cetăţean trebuie să îndeplineşti două condiţii: să-ţi aperi cetatea sub arme, să ai în proprietate un lot de pământ şi numai după aceea, condiţie şi ea obligatorie, să participi la luarea deciziilor politice ca membru al adunării poporului. Din această perspectivă, oare nu ar fi mai normal, ca toţi cei care votează şi pentru noi ceilalţi să fie legaţi de statul român şi de interesele acestuia măcar prin plata unor impozite şi taxe în patria de origine? Şi ar mai fi ceva, este interesantă obligaţia pe care Republica Elenă, "statul succesor" al inventatorilor democraţiei, o impune tuturor cetăţenilor săi, aceea de a vota acasă, la domiciliul lor fiscal. Poate că astfel, fractura de identitate vizibilă astăzi la emigrantul român ar dispărea.
Recomandările noastre
