N-am să uit niciodată ce-mi spunea un prieten pe când contemplam faimoasa felie din trunchiul unui copac sequoia din pădurea Redwood de lângă San Francisco.
Aveam pe-atunci 34 de ani şi ieşisem prima dată în Occident. Eram plin de imaginile Americii, pe care-o bătusem în lung şi-n lat, plin de peisajele ei incredibile şi copleşitoare. Felia de trunchi, de câţiva metri înălţime, profilată pe pădurea cu arbori colosali, era pusă pe muche şi, de-a lungul inelelor ei, dinspre centru către scoarţa de pe margine, se aflau câteva semne colorate. La mijloc scria, în dreptul unui semn, "Momentul naşterii lui Iulius Cezar", iar spre margine, după doi metri de inele concentrice, "You are here". Străvechiul copac fusese doar un puiet pe vremea gloriei romane, apoi acumulase mii de inele anuale până-n ziua de azi. Prietenul care mă însoţea, arătându-mi cu degetul semnul în dreptul căruia scria "Cruciadele", apoi cel al naşterii lui Shakespeare, apoi cel al războaielor napoleoneene, mi-a spus atunci, în fumegarea verde a pădurii: "Nu faptul că istoria e atât de vastă e cel mai frapant şi mai neliniştitor lucru, ci alternanţa ei de perioade faste şi nefaste, ca inelele mai luminoase sau mai întunecate ale trunchiurilor de copac. Dacă te-ai născut într-o zonă fastă, ai putut avea o viaţă lejeră şi liniştită. Dac-ai avut neşansa să nimereşti într-o epocă sumbră, viaţa ta a fost sortită de la-nceput suferinţei şi distrugerii." M-am gândit atunci la viaţa noastră în România, la faptul că istoria noastră a avut puţine perioade faste, că ea e alcătuită mai ales din inele de diferite grade de întunecime.
M-am gândit la bunicul meu, Badislav Vasile, care-a mers pe front în ambele războaie mondiale, care-a fost prizonier la ruşi, care-a îndurat din copilărie, rămas orfan, dispreţul şi brutalitatea tuturor. Care-a văzut vremuri de foamete şi tifos, căruia iau fost împuşcaţi caii pe şanţ. Care şi-a dat sufletul ca un câine după o viaţă de muncă silnică. De la-nceput, din leagăn, ursitoarele nu i-au dat nici o şansă pe acest pământ, ca întregii lui generaţii. M-am gândit şi la mine: mi-am trăit viaţa într-o zonă tulbure, cenuşie, cu puţine momente de bucurie adevărată. Sunt născut în 1956, în plin comunism, dar după moartea lui Stalin. N-am cunoscut mizeria neagră şi prigoana stalinismului. Am crescut într-o bălăceală, într-o inconştienţă mai rea poate decât opresiunea dinainte, parte a uneia dintre generaţiile "fără biografie" despre care vorbea Ana Blandiana. Un inel puţin mai luminos a fost deceniul 1968 – 1977, când mi-am făcut liceul şi facultatea. M-am trezit cu adevărat pe lume în mizerabilii ani ’80, care dau numele generaţiei mele. Am încercat să scriu ca în lumea liberă, o dată cu toţi colegii mei. Am încercat să-mi păstrez libertatea interioară în ciuda vremurilor pe care le-am apucat. N-am crezut şi nu cred în puterea omului în faţa sorţii. Cred doar în furia de cămilă oarbă a istoriei, cum scria un poet arab.
Două treimi din viaţă le-am trăit în inelul întunecat comunist. În decembrie 1989, pe când mămbrăţişam pe stradă cu necunoscuţii din mulţime, am crezut că zăresc auriul mistic al unei ere noi, al inelului luminos aşteptat de decenii şi poate de secole în ţinuturile noastre. Dar lumina lui s-a-nchis foarte repede către acelaşi cenuşiu de şobolan de care se pare că nu putem scăpa, măcar în această viaţă. Au urmat ani de mizerie aproape la fel de mare ca înainte, de incertitudine, de frică, de ură, de revoltă. Am văzut cum se fac marile averi în epoci tulburi. Am trăit capitalismul sălbatic, nemilos, cinic, poluant, am văzut chipul de brută al politicianismului nostru dâmboviţean. Dacă m-ar întreba cineva care deceniu, între anii ’80 şi anii ’90, a fost mai hidos, n-aş putea să aleg. Au fost amândouă hidoase, în feluri diferite.
Ne puteți urmări și pe Google News
Un minuscul inel luminos, subţire ca o coardă de mătase, a dat iarăşi speranţă românilor, câţiva ani, cam între 2004 şi 2008. A fost guvernarea D.A. şi, în cele din urmă, guvernarea Tăriceanu. Câţiva ani s-a putut trăi mai bine, s-a putut crede în prosperitatea de tip occidental coborâtă, în fine, şi-n amărâtul colţişor din sud-estul Europei, chiar dacă într- o formă modestă. S-au luat credite, s-au făcut case, s-au cumpărat lucruri. Nu ştiu dacă această relativă bunăstare a fost reală sau iluzorie. Ştiu doar că atunci am respirat mai uşor. Iar azi, cu furia de cămilă oarbă a unui cutremur sau a unui tsunami, criza a-ndoliat din nou inelul în care trăim. E din nou rău, creştem iar ca nişte arbori piperniciţi.
Recomandările noastre
