VREMEA UNUI ADIO. Ultima fabrică ce producea maşini de scris a fost închisă zilele trecute, pentru că vânzările s-au dus în cap de tot. Nostalgicii n-au uitat însă aparatele care au dat farmecul unei epoci.

N-a lipsit din nici o instituţie fie ea comunistă sau de dinainte de război. Sunetul butoanelor făcea atmosferă în birouri. Înainte de 89, riscai puşcăria dacă nu declarai la miliţie că deţii o maşină de scris. Dacă acum când intri într-o redacţie de ziar auzi zgomotul blând al tastaturii computerului, până în urmă cu zece ani te asurzea ţăcănitul strident al străvechilor maşini Remington. Tranziţia s-a făcut brusc, în numai doi - trei ani.

De când compania indiană "Godrej and Boyce", ultima producătoare de "ţăcănitoare", a anunţat, zilele trecute, că producţia va fi sistată din cauza comenzilor slabe, nu ne putem gândi decât la faptul că nostalgicii vor folosi, de-acum înainte, maşini de scris la mâna a doua.

În anii 90, "Godrej and Boyce" scotea pe piaţă, anual, 50.000 de maşini de scris. Clienţii erau, de regulă, insituţiile din ţările din lumea a treia, acolo unde epoca tehnologizată a computerelor n-a putut depăşi bariera timpului. Ultimul aparat produs în India, spunea directorul companiei reprofilate acum pe asamblarea de frigidere, va fi vândut într-o licitaţie cu tam-tam. Preţul nu va fi modificat, rămâne la fel de mic, chiar dacă ultima unitatea pleacă în lacrimile angajaţilor pe poarta fabricii.

Astăzi, cel care mai bate la o maşină de scris clasică e privit ca proprietarii de automobile de epocă. Adaptaţi de acum la navigarea pe net, ziariştii sau scriitorii care s-au consacrat lucrând la maşina de scris îşi mărturisesc nostalgiile. Cristian Tudor Popescu, Petre Mihai Băcanu, Tudor Octavian şi Alex Ştefănescu povestesc despre o eră apusă definitv. Tudor Octavian, ziarist şi scriitor

"Prima maşină de scris am cumpărat-o în '68, cu banii din prima carte. Scriu şi astăzi la ea, dar scriu şi la laptop. Am cumpărat-o din vitrina librăriei Eminescu. Primisem aprobare de la redacţie, lucram atunci la Flacăra, şi m-am dus s-o iau.

Diferenţa e că în faţa unui laptop eu nu pot gândi artistic. Totuşi, trăiesc într-o eră digitală şi trebuie să accept şi asta. Lumea maşinii de scris e o lume care moare. Mi-am mai cumpărat acum zece ani încă două, din talcioc, din raţiunea de a avea piese de schimb.

Eu mă alint acum, dar fata asta (maşina de scris) m-a slujit ani de zile. Avem o relaţie mai degrabă mistică. N-am putut trece de bariera asta, de bariera generaţiei mele".

Cristian Tudor Popescu, senior editor gandul.info

"Eu nu scriu la computer, scriu cu pixul. În anii ’80, însă, renunţasem la pix pentru maşina de scris, o Remington de ocazie, de prin anii ’30. Mi se părea că rândurile ieşite din maşina înregistrată la miliţie sunt mai puternice decât ceşle aşternute cu pixul. Parcă aş fi avut în casă o tipografie ilegală.

Pagina acoperită cu caractere uneori sărite din linie, strâmbe, şterse, dar «tipărite» îmi dădea iluzia unui soi de libertate. Cred că ultima oară am bătut la maşină prin ‘90-‘91". Petre Mihai Băcanu, ziarist, fost director al României libere

"Am crescut cu o maşină de scris Consul. Era una portabilă. Are şi o istorie cam zbuciumată. Atunci când m-au arestat, au găsit-o şi mi-au confiscat-o. A trebuit să dau tot felul de declaraţii la Securitate că încălcasem legea. Pe atunci trebuia s-o declari la Miliţie, unde se lua un «specimen» care era păstrat acolo. Iar eu, mai mult din frondă, n-am înregistrat-o, deşi toată lumea ştia că o am. O luam şi la redacţie! O am şi acum şi spun şi de ce.

După Revoluţie, ministrul de Interne era Chiţac şi România liberă îl luase în vizor. Atunci, chipurile să ne îmbuneze, a venit la redacţie. Am avut o discuţie despre arestul Direcţiei de Cercetări Penale despre care se zvonea că ar fi fost luat de Armată. El zicea că nu, că e la poliţie. A dat un telefon şi, într-un sfert de oră, a venit unul cu matriţa ziarului ilegal pentru care fusesem arestaţi (n.r. alaturi de Băcanu a fost arestat şi Anton Uncu, fostul redactor şef adjunct al Rl) şi cu maşina mea de scris. Noi ne aşteptam la dosarele noastre, dar au fost singurele lucruri pe care le-am recuperat.

Acum şase luni am folosit-o ultima oară, când mi s-a stricat calculatorul. M-am tot gândit că şi-a făcut treaba... După ’91, am primit sute de maşini de scris la redacţie! Ne bucuram că aveam Remington-uri vechi de zeci de ani. Apăruseră calculatoarele şi Occidentul ni le-a trimis nouă... Am nostalgii după maşina de scris ca după orice obiect care a servit omenirea şi acum a devenit piesă de muzeu". Alex Ştefănescu, critic şi istoric literar "Ceea ce simte un copil din vremea noastră când primeşte în dar un telefon mobil am simţit eu, acum cincizeci de ani, când tatăl meu mi-a făcut cadou o maşină de scris. Nu trebuie să fac mari eforturi ca să mi-o amintesc fiindcă o am şi azi în casă, în perfectă stare de funcţionare, deşi nu o mai folosesc demult. Este o maşină germană, Continental, cu unele piese nichelate şi altele date cu un email (email, nu e-mail!) grena care după atâţia ani nu şi-a pierdut nimic din strălucire.

Acest utilaj delicat mi-a devenit imediat un prieten credincios şi m-a însoţit apoi toată viaţa. I-am cumpărat şi un suport de pâslă pentru ca atunci când îl foloseam noaptea să nu-i deranjez prea tare pe vecinii de la bloc. Cu o strângere de inimă îl duceam în fiecare an la miliţie ca să-l înregistrez şi să-l reînregistrez, asemenea tuturor celor care aveau maşini de scris.

În minunata tastatură, cu litere acoperite de geamuri de sticlă, am bătut de-a lungul anilor de milioane de ori, până când mi-am tocit degetele. După 1989, înfiinţând o editură particulară (al cărei director este soţia mea, Domniţa), am numit-o Editura Maşina de scris.

Maşinile de scris nu mai au viitor, dar un trecut glorios, ca atâtea alte «maşinării romantice», cântate de poeţi".