Pe net, nu trebuie să te scarpini în creştet ori la subsuoară cu gesturi largi în văzul tuturor, ci doar să foloseşti, pervers şi cu bună ştiinţă, cuvinte-cârlig.
Dacă la început a fost cuvântul, acum e vremea cuvîntului-cheie. Ba chiar a „cuvântului-cheie cu relevanţă”. Aceasta e o locuţiune desprinsă din limba păsărească, vrând să însemne că, pe Internet, nu mai folosim unitatea de bază a vocabularului pentru a comunica între noi, ci un motor de căutare. E cumsecade Măria Sa Maşinăria Google? Consideră că am împerecheat cuvintele optim şi des, după ce le-am amplasat în mod deliberat ca să dea din coadă? Devenim relevanţi! În caz contrar, rămânem nişte scârţa-scârţa pe net, pierduţi în anonimatul folosirii unor sintagme de o competitivitate moderată.
Pornită din zona presei sportive şi a celei de scandal (de parcă mai pot fi deosebite!), moda cuvintelor-cheie s-a răspândit cu repeziciune în media de la noi, făcând acum furori pe orice site de presă, vorba vine, care se respectă. Sau pe anteturile TV. Astfel, nu aflăm ce s-a întâmplat, ci doar că s-a întâmplat ceva. Dar nu ni se spune ce anume decât dacă mai dăm un click pe net ori mai stăm un pic la televizor pe postul lor, fiindcă, e evident, a afla o ştire dintr-un loc care difuzează ştiri e ceva demodat. Nu ni se zice că s-au scumpit zahărul şi motorina, ci suntem puşi în gardă („Află aici ce s-a scumpit şi ce s-a ieftinit!...”).
În vogă e să faci vizualizări, întrucât acestea sunt ratingul nostru, al oamenilor de presă cu texte care apar în mediul virtual. Pe sticlă e simplu, vrei audienţă - te maimuţăreşti. Pe net, nu trebuie să te scarpini în creştet ori la subsuoară cu gesturi largi în văzul tuturor, ci doar să foloseşti, pervers şi cu bună ştiinţă, cuvinte-cârlig. În ultima vreme, ştirile trebuie musai ambalate ţipător. Să aibă fusta scurtă şi să-şi exprime indubitabil disponibilitatea de a fi cu tine, ca nu cumva să le ignori. Iar dacă o faci, au grijă cei care le-au intitulat să te tutuiască (vezi aici!), să te pâsâie, să te fluiere precum nişte golanăşi de cartier când trece o fată, să te ciupească zdravăn.
În cazul în care eşti imun la toate aceste semnale, intervine dictatura lui „cum să” şi „de ce”. Apoi, umblăm un pic la majuscule şi transformăm o sursă primară (naiba mai ştie cine a dat-o primul!) de ştiri în calendarul favorit al gospodinei: pe faţă e data, pe verso – o reţetă, o povaţă, un delicios „ştiaţi că?...”. Nu mai ştii ce e utilitar şi ce e nou, care e nişa şi care mainstreamul, ce e ştire şi ce e doar o redescoperire a faptului că roata se învârte. Totul se topeşte într-o băltoacă a faptului divers şi a erudiţiei de almanah.
Anul trecut, un concern american a ameninţat că va deveni cel mai mare angajator din lume de jurnalişti pentru mediul virtual. Au apărut şi aşa-numitele „ferme de conţinut”, companii care dau de muncă unor „textieri” independenţi, plătiţi pentru a potrivi cuvinte care să gâdile algoritmul motorului de căutare?! Fireşte, supraproducţia de sintagme prefabricate şi-a încasat parodiile necesare, existând un site specializat care toarnă gogoşi pentru a demonstra cât sunt de ridicole aceste sub-materiale jurnalistice („Cum să mănânci o portocală. Înghite-o. Fă acest lucru prin intermediul propriului tău gât” sau „Cum se toarnă laptele. Truc: înainte de toate, ar fi bine să cumperi nişte lapte”).
Avem şi mărturiile unor ziarişti care au furnizat „content” de genul „Cum să porţi o vestă” ori „Cum să masezi un câine stresat” fără să fi îmbrăcat vreo vestă ori să fi scărmănat vreun căţelandru. Să înceapă să se teamă breasla că, fiind vai de conţinutul ei tradiţional şi de titlurile prăfuite sintetizând exact ce vrea să zică şi nu o păcăleală, îi va fi luată pâinea de la gură de nişte fermieri de „content”?! Ei, aş! Putem şi noi: „RAVISANT! Vezi aici unde sunt magnolii cât capul de copil. Galerie foto şi video”. Ori: „ACUM! CTP se gândeşte să renunţe la folosirea bancnotelor tipărite!”.
Doar observ, nu dau cu parul, că nişte publicaţii ca realitatea.net şi gandul.info s-au transformat în nişte tabloide. Uşurele, pestriţe şi incoerente precum Huffington Post. Şi se ascund sub furoul interesului public. Nici măcar nu intenţionez să pozez în deontologul sever şi retrograd, căruia îi scapă sensul schimbării ori necesitatea de a păstra un cititor care stă pe pagina ta mai puţin decât telespectatorul când „zapează”. Constat doar nişte nereguli şi le pun pe seama faptului că trăim alte timpuri interesante, de tranziţie. Şi că atunci când am descoperit internetul n-am ştiut exact ceea ce am descoperit. Prin urmare, la scară planetară, mai durează un pic până când ne vom dumiri exact cum stau lucrurile.
S-ar putea să fi pierdut ceva din rolul de presă ca instanţă supremă, cu program nonstop, a opiniei publice şi să fi recâştigat statutul de oameni care bat toba cât mai tare, chipurile, în folosul obştii, cine ştie?Ca orice modă, şi aceasta - a talmeş-balmeşului de subiecte şi de cuvinte al naibii de căutate - va trece. Sunt la fel de sigur de acest lucru ca de faptul că, având mobilul la mine, laptopul în faţă şi televizorul deschis pe un canal care îmi arată ora exactă, mă uit tot la mâna stângă ca să văd cât e ceasul.
Recomandările noastre
